Pace!
 
AcasaFAQCautareMembriInregistrareConectare
__Nu sta in poartă, intră!__
Dum 24 Aug 2008, 20:37 Scris de Administrator

VIZITATORII au si ei o sansă de a posta pe acest Forum.
Doar pe acest topic - cine doreste acces la restul Forumului trebuie să se înregistreze.

Ca membri puteti avea acces total la subforumuri ce nu sunt afisate vizitatorilor, cum ar fi Muzică, Politică, Popasuri si altele.

Comentarii: 258
Ultimele subiecte
» ASTAZI E ZIUA TA...
Ieri la 15:16 Scris de zaraza26

» BANCURI
Ieri la 00:44 Scris de Ion

» DE PRIN LUME ADUNATE...
Dum 20 Aug 2017, 10:18 Scris de Anahoret

» Invatamant
Dum 20 Aug 2017, 10:11 Scris de Anahoret

» ION
Dum 20 Aug 2017, 07:58 Scris de Anahoret

» Vorbe de duh spuse de un cinic
Mier 16 Aug 2017, 07:30 Scris de dolion

» Casuta din padure
Lun 07 Aug 2017, 10:06 Scris de zaraza26

» Ce mi-a placut azi
Joi 03 Aug 2017, 19:20 Scris de Emil Condor

» Va mai exista Romania ?
Lun 24 Iul 2017, 18:20 Scris de Ion

» Corupția din România
Dum 23 Iul 2017, 23:44 Scris de Anahoret

» Muzica POPULARA
Mier 19 Iul 2017, 06:39 Scris de dolion

» Veștile triste
Mier 12 Iul 2017, 14:48 Scris de Ion

» CANADA
Mar 11 Iul 2017, 03:59 Scris de Ciprian

» ZBOR DE CONDOR
Mar 11 Iul 2017, 00:53 Scris de Emil Condor

» Stiri IT
Dum 09 Iul 2017, 16:16 Scris de Anahoret

» POPASUL DOLION (III)
Dum 09 Iul 2017, 14:41 Scris de Ion

» Limba română
Mier 05 Iul 2017, 14:25 Scris de zaraza26

» Klaus Johannis - Presedintele ales
Mier 05 Iul 2017, 14:23 Scris de zaraza26

Cuvinte-cheie
1 problema Invatamant Popasul drumetie curiozitati brasov cugetari istorie sibiu 23 Maxime
August 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031   
CalendarCalendar
Top postatori
Emil Condor
 
dolion
 
abbilbal
 
ostrovna
 
zaraza26
 
aurora
 
Anahoret
 
Cristina
 
Ion
 
zuum
 
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 

 


Rechercher Cautare avansata

Distribuiți | 
 

 Personalitatea zilei

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
Mergi la pagina : 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul
AutorMesaj
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Personalitatea zilei   Dum 06 Ian 2013, 08:46

Ion Minulescu (1881 - 1944)

Născut
6 ianuarie 1881
Bucuresti
Decedat
11 aprilie 1944
Bucuresti, înmormântat la Bellu

Tabel cronologic

1881 În noaptea de 6 spre 7 ianuarie se naste Ion Minulescu, in Bucuresti, strada Covaci nr. 15. Viitorul poet va copilări la Slatina, de unde e originară mama sa, Alexandrina Ciucă, fiică a unui caval. Foarte tânără când rămâne văduvă, Alexandrina Ciucă se va recăsători nu peste mult timp de la moartea sotului cu Ion Constantinescu, căpitan de cavalerie.
1887 Începe cursul primar la Pitesti.
1891 Începe liceul in acelasi oras.
1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, incă elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei".
1898 Sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică in "Foaia pentru toti".
1899 După ce si-a incheiat studiile liceale (clasa a VI-a si a VII-a le trece intr-un an, la pensionul particular "Brânză si Arghirescu" din Bucuresti), Ion Minulescu îsi ia bacalaureatul.
1990 Poetul pleacă la Paris spre a urma dreptul. Va renunta insă curând la studiile juridice, fascinat de viata boemei artistice pariziene. Acum ia Minulescu cunostintă de literatura simbolistă, citind cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Lautréamont, Verlaine, Rimbaud, Laforque etc.
1904 Ion Minulescu se intoarce in tară. Îl găsim printre scriitorii care frecventează cafeneaua Kubler (D. Anghel, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, P. Cerna etc.).
1905 Publică versuri si fragmente de proză (Din jurnalul unui pribeag) in revista "Viata nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscării simboliste.
1906 Ion Minulescu incepe să publice parte dintre versurile ce vor compune Romantele pentru mai târziu in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tărmurile Mării Negre regăsindu-se in versurile lor, in minulescianele Romante pentru mai târziu (1908) si in Fantaziile lui D. Anghel (1909).
1907 Îl găsim pe Minulescu participând la "sâmbetele literare" organizate de "Convorbirile critice" ale lui Mihail Dragomirescu (din cercul "Convorbirilor critice" mai fac parte, in această perioadă, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbul, Dim. Nanu etc.). O poezie a lui Minulescu publicată in "Convorbiri critice" (În orasul cu trei sute de biserici) îi atrage atentia lui I. L. Caragiale care, de la Berlin, îi scrie lui Mihail Dragomirescu spre a-si arăta pretuirea si spre a se interesa de tânărul poet.
1908 Sub directia lui Ion Minulescu apare la 20 martie "Revista celorlalti", de orientare simbolistă. Dintre colaboratori fac parte Mihail Cruceanu, Eugeniu Stefănescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Sperantia. Articolul-program Aprindeti tortele reprezintă o reactie violentă, in numele artei innoitoare, împotriva traditionalismului. Revista îsi incetează aparitia o dată cu cel de-al treilea număr (10 aprilie 1908). Apare primul volum de versuri al lui I. Minulescu, Romante pentru mai târziu, cu o copertă desenată de Iser, prieten de o viată al poetului. Apare volumul de povestiri de factură simbolistă Casa cu geamuri portocalii.
1909 Succesul de public (dacă nu si de critică) al Romantelor pentru mai târziu determină publicitatea celei de-a doua editii a volumului, la Biblioteca românească enciclopedică "Socec".
1910 Cunoaste in redactia "Viitorului" (in cadrul căreia lucrează) pe Claudia Millian, viitoarea lui sotie.
1912 Ion Minulescu scoate a doua sa revistă, "Insula", in jurul căreia grupează colaboratori ca G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. Revista îsi incetează aparitia - simbolic? - tot după al treilea număr (5 aprilie 1912).
1913 Apare volumul de versuri De vorbă cu mine însumi (copertă si ilustratii de Iser).
1914 La 11 aprilie se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe rosii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum si a unor piese de teatru, intre care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devotiune filială păstrării memoriei părintilor ei.
1916 - 1918 În timpul războiului, sotii Minulescu se refugiază la Iasi.
1920 Un nou volum de proză al lui Minulescu: Măsti de bronz si lampioane de portelan.
1921 Minulescu îsi face debutul ca autor dramatic: pe scena Nationalului se reprezintă Pleacă berzele si comedia intr-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).
1922 Romantele pentru mai târziu se tipăresc in cea de-a treia editie, la "Cultura natională". Poetul este numit Director General al Artelor in Ministerul Artelor si Cultelor. Va detine această functie până in 1940.
1924 Apare romanul Rosu, galben si albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii românesti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică in trei acte", publicată mai târziu, in 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias.
1926 Se joacă o piesă caracteristic minulesciană: Manechinul sentimental.
1927 După o lungă intrerupere, Minulescu reapare cu un nou volum de versuri, Spovedanii, publicat in colectia "Manuscriptum" (textele, in transcriptie autografă, sunt litografiate). Poemele din această culegere in tiraj limitat (1.500 exemplare) vor fi incluse, împreună cu altele, in volumul din 1930, Strofe pentru toată lumea. Se reprezintă piesa Allegro ma non troppo.
1928 Minulescu publică romanul autobiografic Corigent la limba română. O nouă piesă, reluând in manieră fantezistă motivul lui Don Juan: Amantul anonim. Se acordă lui Ion Minulescu "Premiul national de poezie".
1930 Apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea.
1931 Un roman cu intentii satirice: Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului. I se reprezintă piesa Porumbita fără aripi.
1933 Minulescu publică un nou roman: 3 si cu Rezeda 4.
1935 Minulescu adună intr-o elegantă plachetă traducerile mai vechi realizate in colaborare cu Dimitrie Anghel (Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guérin, Henri Bataille, Henri de Régnier).
1936 Apare un volum de Poezii in vechea serie a "Bibliotecii pentru toti", editată de Alcalay, in care sunt reunite culegerile anterioare de versuri ale lui Ion Minulescu. Sub titlul Nu sunt ce par a fi Minulescu îsi adună poeziile din ultimii ani.
1937 Piesa de teatru Nevasta lui Mos Zaharia.
1939 La "Fundatia pentru literatură si artă" apare - sub ingrijirea autorului - volumul de Versuri al lui Ion Minulescu, in seria editiilor "definitive".
1943 Apare o culegere de nuvele (intre care regăsim unele din bucătile din Cetiti-le noaptea) sub titlul: Cine-i autorul acestui roman senzational? Se tipăreste a doua editie definitivă, cu adăugări, a Versurilor ("Fundatia pentru literatură si artă").
1944 La 11 aprilie, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu incetează din viată in Bucurestii răvăsiti de bombardamentele americane. Este inmormântat la Cimitirul Bellu.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
apocalyptica

avatar

Numarul mesajelor : 696
Data de inscriere : 17/11/2012

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Dum 06 Ian 2013, 13:00

@dolion a scris:
Ion Minulescu (1881 - 1944)

Născut
6 ianuarie 1881
Bucuresti
Decedat
11 aprilie 1944
Bucuresti, înmormântat la Bellu
aha... deci ăsta era motivul declanșării practicii mioritice de a descoperi brusc și mari adevăruri, maxime, poezii, cugetări și alte profunzimi universale debitate de notabilitatea carpato-danubiană oh da!

_____________________
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Joi 10 Ian 2013, 07:47

Nicolaus Olahus

Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu — d. 15 ianuarie 1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între cca 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și-a început cariera politică. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.


_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Mar 09 Apr 2013, 13:48

Charles Baudelaire

Charles Baudelaire a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului"). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

Note bio-bibliografice

1821: Se naște la Paris, Charles Baudelaire.
1827: Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
1828: Văduva Baudelaire se recăsătorește cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar și diplomat.
1832-1835: Perioada de studii în Lyon, în garnizoana in care colonelul Aupick l-a trimis.
1836-1840: Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiștilor din Paris, unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlnește pe de Nerval și Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
1841-1842: Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moștenește o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viață de dandy parizian. Începe să iubească hainele și își petrece zilele în galeriile de artă și cafenelele din Orașul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special hașiș și opium.
Se îndrăgostește de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secțiunea "Venus cea neagră" a volumului Florile răului, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moștenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăți financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire și îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieții. O tentativă de suicid se produce în anul 1845.
Pentru a-și suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, și cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix și Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care știe să facă diferența între arta adevărată și kitsch.
1847: Publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
1848: Publică și lucrează la variate gazete.
1854 - 1855: Publică traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care îl consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.

Florile răului

Auguste Poulet-Malassis publică prima ediție din "Les Fleurs du mal" și veghea apariția cărții. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susținut de același procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul și editorii sunt condamnați, iar șase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri, au fost excluse din cadrul volumului. Interdicția a fost ridicată în Franța abia în 1949.

În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecție. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert și Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Ați găsit o cale de a injecta o nouă viață Romantismului, sunteți diferit de toți și aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeții romantici, Baudelaire se inspira din viața citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumusețe chiar și din cele mai josnice și non-poetice situații. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.

În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole și eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri și teme.

În 1869 a publicat și poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziții în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradițională a versificației.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coșmaruri și temeri, iar sănătatea i s-a șubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parțială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris și îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeții timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine și Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeți celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell și Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influențat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Lun 15 Apr 2013, 20:47

Leonardo da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franța)
Leonardo s-a născut la 15 aprilie 1452, noaptea, la ora 22:00 într-o sâmbătă, într-o casă, nu departe de Florența, în mica localitate Vinci (Anchiano). Există îndoieli referitoare la originea și la profesia părinților lui. Unele surse spun că tatăl său, Don Ser Piero, era moșier, altele că era notar. Iar despre mama lui, Caterina, unele surse spun că era fie servitoare sau fată de țărani săraci, fie sclavă arabă.
Din cauza faptului că starea socială a părinților lui Leonardo era atât de diferită, ei nu s-au putut căsători unul cu celălalt. Ser Piero s-a căsătorit cu o anumită Albiera când Leonardo avea cam un an, iar Caterina la rândul ei s-a căsătorit cu altcineva. Leonardo a fost îngrijit se pare vreo doi-trei ani de mama sa, mai apoi fiind îngrijit de familia bunicului paternal, Antonio. Fratele mai mic al lui Piero, Francesco, se pare că s-a ocupat de Leonardo, învățându-l agricultura. Leonardo învățase acasă să citească și să scrie italiana și în oarecare măsură latina, avea cunoștințe de matematică și muzică (învățase să cânte la liră), dar dat fiind faptul că era copil nelegitim (acești copii din flori purtau numele popular de „bastard”, fapt ce va influența viața lui Leonardo), era împotriva legii să meargă la o universitate.

Începuturile carierei la Florența

Nu au rămas multe informații despre copilăria lui Leonardo, dar există un indiciu referitor la cum a început să picteze. Într-o zi un sătean a dorit ca tatăl său, Piero, să-i decoreze un scut pentru a-l vinde la Florența. Acesta i-a dat fiului său să îl decoreze, iar Leonardo a pictat un dragon puternic, ce părea a ieși din desen. Tatăl său a amuțit în fața picturii băiatului și i-a dat săteanului alt scut, iar lucrarea fiului său i-a arătat-o lui Andrea del Verrocchio, proprietarul unui atelier renumit. Când a văzut lucrarea, acesta a dorit să-l cunoască imediat pe Leonardo. Astfel a debutat Leonardo, la numai 14 ani.

Tabloul "Bunavestire" (L'Annunciazione) (1473-1475) - în prezent în Galeria Uffizi din Florența - este o altă lucrare de început a lui Leonardo, iar anul 1478 este acela al realizării a două Madone, dintre care una se crede că ar fi "Madonna Benois", aflată în muzeul Ermitage din St. Petersburg. În martie 1481, călugării mănăstirii San Donato din Scoperto i-au comandat o compoziție având ca temă "Închinarea magilor" (Adorazione dei Magi), lucrare care nu a fost terminată, din ea nu a rămas decât schița, care prezintă interes pentru felul grupării personajelor și pentru caracterul original al tehnicii legate în istoria picturii de numele lui Leonardo: sfumato și jocul "clarobscurului". Rădăcina acestei tehnici rezidă în concepția artistului că "orice corp situat în aria luminoasă umple cu imaginile sale părțile infinite ale aerului din jurul său, căci niciun corp nu este terminat în sine (non è in sé terminato)".

Ultimii ani ai vieții în Franța

În octombrie 1515, regele Francisc I al Franței a intrat în Milano și, atras de puternica personalitate a lui Leonardo, l-a invitat în Franța, astfel că artistul, însoțit de Francesco Melzi, părăsește în toamna anului 1516 Italia și se stabilește în Franța, la Castelul Amboise, în micul conac Clos-Lucé.
În acel timp, în arta franceză se dezvolta un puternic curent italienizant, luptând împotriva influenței artei din Flandra. Leonardo a întărit, prin prezența sa, prestigiul artei și culturii Renașterii italiene în Franța.
În timpul șederii sale la Amboise, Leonardo a realizat o serie de desene de un puternic dramatism, redând fenomene de dezlănțuire a forțelor naturii, furtuni, ruperi de nori, cataclisme. Totuși, în primele luni ale anului 1519, sănătatea i s-a deteriorat în urma unui atac vascular cerebral. Cu partea dreaptă a corpului paralizată, este țintuit la pat, iar în ziua de 2 mai 1519 inima sa a încetat să mai bată.

Fiind la confluența atâtor curente care se înfruntau, era firesc ca personalitatea lui Leonardo, chintesență a epocii sale, să conțină în ea contradicții, compromisuri uneori. S-a scris mult despre tendințele homoerotice și înclinațiile spre magie ale lui Leonardo da Vinci (de exemplu în cartea Codul lui da Vinci (2003) de Dan Brown, care a făcut multă vâlvă, deși este considerat de unii ca fiind un roman de calitate submediocră). Nu există nicio evidență să fi avut relații intime sau prietenii strânse cu femei, s-a înconjurat cu tineri frumoși, care l-au însoțit în peregrinările sale, cum a fost contele Francesco Melzi, care a devenit atât cel mai apropiat discipol și asistent, cât și moștenitorul său. Amănuntele adeseori colportate nu sunt de cel mai bun gust. Toate acestea nu pot arunca vreo umbră asupra figurii marelui florentin. În timp ce uitarea a acoperit patimile mărunte și faima lipsită de fundament a potentaților contemporani lui, a rămas neatinsă gloria creației lui Leonardo în slujba vieții și a concepțiilor sale de larg orizont.

Leonardo da Vinci era o apariție impresionantă și frumoasă, și prezența sa magnifică dăruia alinare până și celor mai întristate suflete; era atât de convingător, încât putea să-i facă pe ceilalți să-i împărtășească ideile. Avea o putere psihică atât de mare, încât putea să se împotrivească violenței, și putea, cu mâna dreaptă, să îndoaie cercul cu care se bătea în ușă sau potcoava unui cal, de parcă așa ar fi fost făcute. Era atât de generos, încât dăruia mâncare tuturor prietenilor săi, fie bogați, fie săraci... Prin nașterea sa, Florența a primit un dar enorm, și prin moartea sa a suferit o pierdere incalculabilă.

Giorgio Vasari

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Vin 19 Apr 2013, 11:38

Vivian Lamarque

Evenimente biografice

19 aprilie 1946 - s-a născut la Tesero, în Trento, Italia
1981 (în urmă cu 32 ani) - cartea "Teresino" de Vivian Lamarque a primit Premio Viareggio Repaci per l'Opera Prima în Italia
1981 (în urmă cu 32 ani) - s-a publicat cartea "Teresino" (volum de poezii) de Vivian Lamarque la Società di poesia, Milano, în Italia
1990 (în urmă cu 23 ani) - a primit Il Premio Nazionale Letterario Pisa (volum de poezii) la Pisa, în Toscana, Italia
1992 (în urmă cu 21 ani) - a primit Il Premio Montale în Italia
1996 (în urmă cu 17 ani) - a primit Il Premio Pen Club în Italia
1997 (în urmă cu 16 ani) - a primit Il Premio Rodari în Italia
2000 (în urmă cu 13 ani) - a primit Il Premio Andersen în Italia

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Mar 23 Apr 2013, 20:12

William Shakespeare

(n. 23 aprilie 1564 (ziua exactă nu este cunoscută, dar este considerată prin tradiție) - d. 23 aprilie 1616)

Speculații privind opera sau identitatea lui Shakespeare

Identitatea sa

Aproximativ la 150 de ani de la moartea lui Shakespeare, îndoielile au început să apăra cu privire la calitatea de autor al operelor atribuite lui. Lista candidaților alternativi propuși ii include pe Francis Bacon, Christopher Marlowe, Edward de Vere. Mai multe "teorii de grup" au fost de asemenea propuse. Doar o mică parte dintre academicieni cred că există un motiv întrebând atribuirea tradițională, dar interesat în subiect, în special teoria oxfordiană a calității de autor a lui Shakespeare, continuă în secolul 21.

Religie

Unii cercetători susțin că membri ai familiei lui Shakespeare au fost catolici, într-un moment când practica catolică a fost împotrivă legii. Mama lui Shakespeare, Mary Arden, cu siguranță, a provenit dintr-o familie catolică. Dovada cea mai puternică ar putea fi o declarație de credință catolică, semnată de John Shakespeare, descoperită în 1757 în fosta sa casă din Henley Street. Documentul este acum pierdut, însă și oamenii de știință au opinii diferite privind autenticitatea lui. În 1591, autoritățile au raportat că John a evitat biserica "de teamă de proces pentru datorii", o scuză catolică comună. În 1606, fiica lui William, Susanna, a fost enumerată printre cei care nu au reușit să participe la comuniunea de Paști din Stratford. Oamenii de știință n-au izbutit să găsească dovezi atât pentru, cât și împotrivă catolicismului lui Shakespeare în scenele lui, dar adevărul este imposibil de dovedit, oricum.

Orientarea sexuală

Câteva detalii legate de orientarea sexuală lui Shakespeare sunt cunoscute. La 18 ani, s-a căsătorit cu Anne Hathaway, de 26 de ani, care era gravidă. Susanna, primul dintre cei trei copii, s-a născut cu șase luni mai târziu, la 26 mai 1583. Cu toate acestea, peste secole, cititorii au indicat sonetele lui Shakespeare ca dovadă a iubirii sale pentru un tânăr. Alții au citit aceleași pasaje ca o expresie de prietenie intensă, mai degrabă decât dragoste sexuală. În același timp, douăzeci și șase așa-numitele sonete "Dark Lady", adresate unei femei căsătorite, sunt luate ca dovadă de legături heterosexuale.

Portret

Nu există nici o descriere scrisă a aspectului fizic al lui Shakespeare și nici o dovadă că el a comandat vreodată un portret, astfel gravura Droeshout, pe care Ben Jonson a aprobat-o ca fiind foarte asemănătoare cu chipul real și monumentul lui din Stratford, furniza cele mai bune dovezi legate de aspectul său.

Influența lui Shakespeare asupra scriitorilor români.
Regizori români care i-au montat piesele

Cum era și firesc opera lui Shakespeare a exercitat o puternică influență asupra scriitorilor români. Traducerea operei sale a fost începută de Petre Carp, rivalul politic al lui Titu Maiorescu, în vreme ce poetul Mihai Eminescu va descrie în poezia postumă Cărțile, admirația pentru opera sa, declarîndu-l "prieten drag al sufletului meu". O bună parte din piesele neterminate scrise de el poartă amprenta influenței sale. În epoca interbelică Dragoș Protopopescu, Haig Acterian, sau Mihail Sebastian, care descrie în Jurnalul său procesul anevoios de traducere a sonetelor lui, vor da un nou imbold receptării lui Shakespeare la noi. Printre scriitorii contemporani care au recunoscut deschis influența operei sale, se numără și dramaturgul Marin Sorescu, autorul piesei Vărul Shakespeare, și poetul Vasile Voiculescu, autorul unui volum de sonete intitulat, Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare, dar și piesa lui Eugen Ionescu, Macbett. Dramele sale au fost montate de mari regizori de teatru români, din perioada 1870 pînă în zilele noastre, printre aceștia numărîndu-se și montările unor regizori ca Liviu Ciulei, Alexandru Darie, Radu Afrim, Cătălina Buzoianu sau Beatrice Bleonț.

Opera

Opera sa include 37 de piese de teatru, între care 17 comedii, piese istorice, tragedii, sonete.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Vin 26 Apr 2013, 09:05

Ludwig Josef Johann Wittgenstein

(n. 26 aprilie 1889, Viena - d. 29 aprilie 1951, Cambridge/Anglia) a fost un filozof austriac, autorul unor contribuții fundamentale în dezvoltarea logicii moderne și a filosofiei limbajului, deși în cursul vieții a publicat o singură carte: Tractatus Logico-Philosophicus (1921). Culegerea de prelegeri și notițe, în care mai târziu se distanțează de unele poziții inițial susținute în Tractatus, a fost publicată postum.

La început, convins că tezele din Tractatus ar fi rezolvat definitiv "toate" problemele filosofiei, abandonează activitatea speculativă și Wittgenstein (de profesie inginer în construcția de avioane și elicoptere), lucrează ca învățător de școală elementară, grădinar la o mănăstire și arhitect amator. Se întoarce la filosofie și dezvoltă o nouă metodă de investigație și o nouă concepție asupra limbajului, care vor fi publicate postum în volumul Philosophische Untersuchungen ("Cercetări filosofice", 1953). Deși crescut la Viena, afirmându-și totdeauna originea austriacă, numele lui Wittgenstein este legat de Trinity College din Cambridge, unde a studiat, începând din 1911, cu Bertrand Russell și unde se va întoarce în 1929 pentru a-și continua cercetările. Primele sale lucrări sunt profund influențate de studiile lui Russell în domeniul logicii și ale lui Gottlob Frege, întemeietorul logicii filosofice.

Abia apărute, studiile sale, cuprinse în Tractatus Logico-Philosophicus, devin punct de referință pentru "Cercul de la Viena" (Der Wiener Kreis), la care însă Wittgenstein nu a aderat niciodată, criticând neînțelegerea operei sale din partea reprezentanților pozitivismului logic. Atât primele sale lucrări, cât și revizuirile ulterioare au influențat dezvoltarea filosofiei analitice, a filosofiei limbajului și a teoriei acțiunii.

Pornind de la critica logicii clasice, Wittgenstein a dezvoltat analiza posibilităților și esenței limbajului și gândirii în descrierea științifică a lumii. El înțelege lumea ca totalitate a faptelor și obiectelor prezente, în timp ce suma infinită a afirmațiilor elementare, independente logic unele de altele, nu ar fi decât copia lumii existente (Abbildtheorie), iar sentințele rezultate, consecințele logice ale faptelor. Logica ar avea un caracter pur tautologic și nu ar putea da nicio informație asupra realității, care s-ar exprima doar prin simboluri. Teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, se îndreaptă în special împotriva absolutizării vorbirii și consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca mijloace de comunicare.

Cât privește raportul lui Wittgenstein cu politica, se poate spune că opțiunile sale au rezultat din originea sa evreiască, care l-a determinat să devină un adversar declarat al nazismului, fără a adera deschis la comunism, deși se pare că în Anglia ar fi spionat pentru Uniunea Sovietică. Idealizarea Rusiei de către Wittgenstein, se referea mai mult la "Sfânta Rusie" ortodoxă, decât la cea comunistă, mai mult la intențiile spirituale ale lui Dostoievski, decât la considerații de ordin politico-social. Wittgenstein ar fi spus chiar că "revoluția este un proces treptat" și că "Lenin s-a așezat la volanul unui automobil scăpat de sub control". Adesea făcea comentarii neplăcute la adresa marxismului.

Wittgenstein este genul de filosof pe care nu îl înțelegi doar din cărțile sale, ci trebuie să vezi cum a trăit. El avea o manie a exactității, astfel că scria foarte puțin, iritandu–l și pe Russell care i–a angajat o stenografă. Făcea parte dintr–o bogată familie austriacă, tatăl fiind unul dintre cei mai importanți industriași din industria oțelului din Austro-Ungaria, însă filosoful și–a donat întreaga avere moștenită, surorilor lui. Singura lucrare publicată antum, Tractatus logico-philosophicus, a fost scrisă mai mult în timpul primului război mondial. Prima încercare de publicare i–a fost refuzată. Apoi, publicarea lucrării a reușit cu ajutorul lui Russell și Moore (fondatorii școlii analitice), fiindu–i în același timp teză de doctorat.

Moore, care era adversar al preluării de peste ocean a acestei distincții, a afirmat că “este o lucrare excelentă, dar poate fi obținut și doctoratul astfel”. Lucrarea i–a influențat și pe membrii Cercului de la Viena. Wittgenstein s–a văzut ca în postura de disident în acest cerc de filosofi. Deseori când venea la discuții, citea versuri din Rabindranath Tagore. El îi considera în centrul culturii pe scriitori și muzicieni, pe artiști ca Goethe, Schiller, Mozart, ei fiind văzuți ca “adevărați fii ai Domnului”. Considera filosofia inferioară poeziei: “Cum poate el să înteleagă o poezie? Nu înțelege nici măcar filosofia.” Wittgenstein i–a acuzat pe mulți că nu i–au înțeles cartea. Spunea că o poate înțelege doar cine a fost realmente preocupat de aceste probleme, pe care le dezbate.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Lun 06 Mai 2013, 18:20

Rabindranath Tagore

Rabindranath Tagore, numele europeinizat al lui Rabindranâth Thâkur
(n. 6 mai 1861, Jorosanko, Calcuta — d. 7 august 1941), a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.
Fiu al lui Debendranâth Thâkur, unul din fondatorii mișcării „Brahmo Samaj“, Tagore a crescut într-o famile de artiști și reformatori sociali și religioși, opuși sistemului castelor și favorabili unei ameliorări a condiției femeii indiene. Tagore și-a făcut studiile la Calcutta și în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mișcarea naționalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât și ca filosof, însă aceste două calități sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educației și, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însușirea culturii indiene este accesibilă atât studenților indieni, cât și celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internațională de stat. A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuși în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame și eseuri filosofico-pedagogice. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Alte opere mai cunoscute sunt romanul „Căminul și lumea“ (1910), drama „Oficiul poștal“ (1912). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate și reflectă admirația pentru natură și pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost și compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naționale ale Indiei și Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură (1913).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rabindranath_Tagore

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Sam 18 Mai 2013, 13:50

Eugeniu Speranția

Eugeniu Speranția (18 mai 1888, București - 11 ianuarie 1972, București) este un poet, prozator, estetician și memorialist. Este fiul Elenei (născută Cruceanu) și al scriitorului Theodor D. Speranția. Face școala primară și liceul la București, absolvindu-l în 1906. După încercări literare în revistele vremii (în 1896 era premiat de Societatea „Tinerimea română", în 1897 îi apăreau versuri în „Revista școlarilor", iar în 1898 „Revista literară" îi publica o mică proză), în timpul liceului redacta suplimentul „Pentru copii" al ziarului „Adevărul" (1902-1903), la care trimitea și el proză și versuri, era prezent cu poezii la „Revista literară", în 1904, dar se va „lansa" cu o lungă parabolă în versuri, însoțită de entuziasta prezentare a lui Al. Macedonski, la „Liga conservatoare" din 1905.

În 1906 începe o colaborare de două decenii la „Vieața nouă" a lui Ovid Densusianu, în paralel cu alte apariții consistente - în „Revista idealistă", „Revista celorlalți", „Îndreptar" - sau sporadice, în multe alte periodice, între 1906 și 1910 va urma cursurile Facultății de Litere și Filosofie, concomitent cu cele ale Facultății de Drept, iar doctoratul și-l va da cu o teză de filosofie, Apriorismul pragmatic, cu care și debutează editorial în 1912. Profesor de liceu în capitală, e și redactor la „Sărbătoarea eroilor" (aprilie 1913 - aprilie 1914), apoi pleacă la Berlin să își continue studiile, dar izbucnirea războiului îl silește să se întoarcă în țară, unde își reia preocupările didactice.

După 1916 îndeplinește câteva funcții pasagere în diferite localități, până ce, în 1921, este numit conferențiar de filosofia dreptului la Academia de Drept din Oradea, unde va deține și catedra de pedagogie la Scoală Normală și va preda filosofia la Academia Teologică. Contribuie la apariția, apoi la conducerea revistei „Cele trei Crișuri", în care publică diverse articole și studii, ca și în „Gând românesc" sau în „Transilvania", iar din 1934, devenit profe­sor, va preda la Universitatea din Cluj până în 1949. Activitatea didactică a fost dublată, încă din 1910, de susținerea a numeroase conferințe, în cadrul Universității Populare din capitală, apoi în mai toate localitățile importante din Transilvania.

Devenite secundare, preocupările literare sunt concretizate în câteva plachete de versuri și opuscule de proză, Speranția fiind în primul rând autorul a numeroase lucrări de filosofie, filosofia dreptului, de psihologie-pedagogie și sociologie, apărute în periodice din țară și de peste hotare, ca și în volume sau broșuri, și participând la congrese internaționale, ca membru al mai multor societăți și institute de profil. Devine, de asemenea, în 1916, membru al Societății Scriitorilor Români.

În bibliografia scrierilor lui din acest domeniu, cele mai importante sunt Introducere în sociologie (1938), Systeme de metaphysique implicite dans les postulats de toute connaissance vossible (1943), Introducere în filosofia dreptului (1944), Resorturile psihologice ale evoluției umane (1947), aceasta din urmă ca primă parte a unei proiectate antropologii filosofice de anvergură. El este întâiul gânditor român care încearcă să definească o „metafizică vitalistă", într-o teorie generală a existenței umane.

S-ar putea observa și o axă a unei filosofii morale și practice, constituită, în principal, din Cartea omului practic (douăsprezece scrisori filosofice) (1916), Supremația credinței pure în viața sufletească și socială (1939), Cartea despre carte sau Eflorescenta spirituală (editată postum, în 1984), cu intenția de a îndruma omul pe o cale de creație și solidaritate și de a-i combate pe cei care încercau să surpe credința în umanitate, spirit, valori eterne.

După un deceniu de tăcere impusă în anii imediat postbelici, Speranția revine în publicistică, reprofilându-se pe popularizarea unor realități culturale naționale și mondiale, prin articole și studii apărute cu precădere în „Steaua" (1956) și „Tribuna". Spirit plurivalent, cu o formație intelectuală foarte solidă, el și-a întemeiat afirmațiile și teoriile pe cunoștințe științifice și nu pe speculații abstracte, cu o gândire constructivă și originală, dublată de sensibilitate și talent artistic.

Între numeroasele reviste și gazete la care a colaborat, unele moderniste, se numără „Aurora" (Oradea, 1921-1923), „Capitala", „Farul", „Flacăra", „Gândirea", „Liga conser­vatoare", „Plaiuri românești", „România viitoare", „Românul literar", „Salonul literar", „Simbolul" și „Universul", iar după 1950 „Anuar de lingvistică și istorie literară", „Familia" etc. A semnat și Cerchez, Eugenius, Genică, Radios de Cerynthia, Victor Olimp, Carina Lazzariny, Victor Spoială, Victor Talpă.

Primele manifestări poetice mature ale lui Speranția, adunate în volumul Zvonuri din necunoscut (1921), sunt marcate de influențele parnasiano-simboliste specifice cercurilor frecventate (Macedonski, „Vieața nouă"). Unele par mici colecții de recuzită, mizând mai mult pe forța de iradiere a unor cuvinte și sugestii. Mirificul „departe" invocat de sim­boliști este localizat prin Saturn, în atmosfera căruia ar pluti câte un „Trup mlădios de Saturnină, ființă stranie stelară, / Cu siluetă de femeie, țesută-n raza cea mai clară".

În alte fantezii câmpul poetic e traversat de figuri himerice, fiecare rostindu-și monologul de identificare, într-un ton de sfârșeală armo­nioasă și parfumată. Apar metafore revelatoare - „Tăcerea e un lac albastru pe care tainele se-avântă, / Plutind ca lebede tăcute", „Singurătatea e-o grădină în care zboară reverii", iar muzicii i se recunoaște o putere divină: când sună o vioară, „plouă pe suflete foc izbucnit din adâncuri uitate", „gândul străbate lumini și zări neștiute vreodată", pe când volutele tânguioase ale unui clarinet par niște „păsări albe", „rătă­citoare, triste", care lasă în urmă o grea mâhnire. Poetul compune chiar un ciclu de Sonate, cu scene misterioase, în penumbră, vizionate ca într-o lentoare onirică, un fel de imagini fulgurante dintr-o altă existență, demoniacă, sau din adâncurile istoriei.

În Pasul umbrelor și al veciei (1930; Premiul Societății Scriitorilor Români) și în Sus... (1939) contemplația poetică tinde spre gnoseologie, Speranția imaginând un fel de alegorie a genezei, invocând originea cosmică a pământului și a vieții, forța de atracție a luminii, ca aspirație perpetuă și ferment al visării și speranței, truda omului „în crâncenă luptă cu lutul". Sonata IV (Nictemeron), bunăoară, devine un fel de parabolă a dramei individului obsedat de întrebări. Distilându-se permanent, „huma" se va metamorfoza în „lumină", păstrând din ipostaza materială trei simboluri de maximă valoare și semnificație - „stelele, florile, cărțile". Opusculul Sub nimbul familiar (1925) cuprinde câteva „schițe și priveliști lăuntrice" transpuse într-un fel de poeme în proză.

Romanul Casa cu nalbă (1915-1916) (1926) urmărește schimbarea radicală pe care o suferă atitudinea unui tânăr artist și cugetător în contact cu realitatea. Inițial succesele, meditația senină în ambianța unui eden rural, dragostea pentru o fată care îl sedusese cu o energie erotică bine dirijată veneau să îi confirme justețea lui carpe diem. Dar trădarea iubitei, izbucnirea războiului, distrugerea „casei cu nalbă", din care nu îi va rămâne decât un crucifix, îl silesc să conchidă că suferința nu este „negația vieții", ci chiar adevăratul conținut și sens al ei. Stilul alert, lapidar, doar sugerează anumite lucruri, fără a se recurge la descriere și la narațiunea propriu-zisă. Respins de unii comentatori ca fiind o povestire sincopată a unor lucruri comune, lipsit de substanță epică și grevat de un exces de reflexivitate, romanul a fost văzut de alții ca un text modern, în care povestea de dragoste e „un pretext literar" pentru a medita, cu subtilitate psihologică și filosofică, asupra meandrelor sufletești.

Mai vie este proza nonficțională a lui Speranția. Amintiri din lumea literară (1967) implică prim-planuri cu protagoniști de marcă, „filmați" din exterior sau din interior, „montajul" având, printre altele, și scopul, polemic, de a corecta erori de apreciere, de a-i apăra de afirmații nedrepte sau de acuzații. De-a dreptul mișcătoare sunt rememorările despre B.P. Hasdeu, spiritul tutelar al lui Speranția, bine cunoscut în copilărie. Tot pe apărare e construită și evocarea lui Macedonski, unde intră multe amănunte intere­sante și bine povestite despre comportamentul său, unele atestând spiritul fantasmagoric al poetului, mistificarea pe care o cultiva.

Despre Ovid Densusianu, căruia îi face un delicat portret, completat și cu relatările din capitolul Revista „ Vieața nouă" și cercul ei, memorialistul vorbește cu devoțiune. Simpa­tetică este și evocarea lui Ion Minulescu, dar alte apariții - Titu Maiorescu, B. Delavrancea, Emil Isac, Lucian Blaga - sunt mai palide. Și Viguri universitare (1967) este o culegere de portrete, inserate pe fond memorialistic, mai pregnante fiind „perso­najele" G. Bogdan-Duică, C. Rădulescu-Motru, Vasile Bogrea, Victor Papilian, Ștefan Bezdechi. Firesc, transpar și multe lucruri despre autorul amintirilor, despre precocitatea, cumințenia, predispoziția sa spre lectură și meditație, despre propria activitate și relațiile cu cei evocați, componenta autobiografică fiind substanțială.

Între acțiunea de popularizare și eseu se situează Medalioane muzicale (1966), pagini cu caracter preemi­nent informativ, dar și cu paranteze exegetice, din dorința de a fixa originalitatea unui compozitor. Se fac multe referințe la opere literare sau unele paralele generale: Mozart-Rafael, Goethe-Beethoven, Debussy-impresioniștii. S-a afirmat că Speranția „are față de subiectele sale o atitudine de artist", fiind preo­cupat de ilustrarea propriilor idei filosofice și estetice, atestând un spirit cu largă deschidere. Și opera lui literară este proiectată pe un vast fundal teoretic, psihologic, filosofic și estetic, constituit dintr-o serie de lucrări de specialitate sau de referințe care privesc literatura ca ilustrare a tendinței vitale a omului de a căuta și crea valori („axiotropism").

Eseul Inițiere în poetică (1968) probează, de asemenea, erudiție și sensibilitate. După încadrarea poeticii în estetica generală sunt trecute în revistă conceptele, între ele unul numit „dezmierdarea", preluat poate prin filieră germană și definit ca atitudine primară de admirare și imitare a frumosului, care generează actul artistic, deoarece, într-o etapă ulterioară, forma de „dezmierdare" devine ea însăși obiect de artă/valoare. Autorul tratează într-un mod aparte aspectele teoriei literare, distingând, între altele, șase genuri sau vorbind de „lirismul imanent". Recenzenții au remarcat aici o viziune originală asupra genezei artei, clasificările și definițiile personale, analiza atractivă, ilustrată cu exemple potrivite. Necesitatea acestor precizări venea din preocuparea lui Speranția de a desluși temeiurile și sensul demersului estetic.

Între altele, el „orchestrează" un amplu eseu cu variațiuni pe această temă - „Papillons" de Schumann (1934; Premiul Academiei Române), ca replică la ideile lui Lessing din Laokoon. Se pleacă de la etimologia comparată a cuvintelor din limbile vechi care desemnau noțiunea „fluture", dar și „suflet", de unde se deduc o serie de sugestii și conotații care vor servi la descifrarea sensurilor adânci ale piesei muzicale a lui Schumann: drama existențelor mărunte (fluturi, suflete) de a fi atât de efemere, fragile, neînsemnate. Este demonstrat caracterul relativ și reciproc convertibil al dramaticului, tragicului și comicului. Analizând filosofia și arta romantică, a căror influență este evidentă, Speranția constată dramatismul „literar" al compoziției lui Schumann, apoi evidențiază legăturile organice dintre muzică și poezie, făcând paralele între unele versuri și diferite fraze muzicale, menite să confirme simetria ca esență a frumosului, voința creatoare și posibilitatea de a exprima același lucru prin forme diferite.

Critica a observat că scrierea lui Speranția este comparabilă doar cu eseul Pseudo-cynegeticos al lui A.I. Odobescu. Pornind de la concluziile unor cercetători și gânditori germani, în paginile, editate postum, din Contem­plație și creație estetică (1997), Speranția încearcă să dea o fundamentare științifică teoriei sale. Ipostază evoluată a tendinței generale a ființei de a detecta elementele purtătoare de semnificație și valoare, contemplația estetică începe cu perceperea entităților simetrice, ritmate ca unități semnificante, dar care nu declan­șează reacții imediate, pragmatice. Prin imitație, comparație etc. sunt create mental simetrii, forme ideale, care au un caracter ludic și devin ele însele obiecte ale receptării estetice.

La acest nivel, percepția senzorială este înlocuită de „transpo­ziția eului", adică de „atitudinea care constă în a proiecta stările de conștiință subiective asupra unui obiect exterior și a le atribui acestuia", o manifestare a afinității spiritului pentru spirit, grație căreia există înțelegere, comunicare, societate, cultură. Este un termen mai aplicat, menit să înnoiască conceptul de „intropatie", „baza psihologică a oricărei contem­plări a frumosului", ambele fiind componente ale imagi­nativului, care conduc la „activitatea constructivă a fantasiei". Altă treaptă a evadării din real e cea a „contemplării transcendenței", prin care se poate ajunge la intuirea lumilor de dincolo de simțuri, a principiului unic, etern, generator, iar prin aceasta la sentimentul contopirii eului cu transcendentul, când „ființa noastră subiectivă se revelează sieși ca inclusă într-o grandioasă simetrie cu principiul suprem și absolut".

Creația estetică este strâns legată de geneza și nivelurile contemplației, din care derivă și momentul inspirației, act ce configurează în întregime un proiect unic al operei, irepetabil, așa cum e un embrion, care conține în întregime proiectul viitoarei ființe. Procesul complex prin care se trece de la percepție la operă are ca agent cristalizator afectul („conștiința afectivă, sentimentul, emoția, pasiunea ne apar introspectiv ca adevăratele făuritoare și călăuzitoare atât ale inspirației, cât și ale înfăptuirilor artistice"), adică lirismul, înțeles ca trăire puternică, singura aptă să nască opera.

Analogia dintre aceasta și organismul viu merge mai departe: „operele de artă își au existența ca atare în procesele mintale ale celor ce le creează și ale celor ce le contemplă", prin ele trăiesc ca „gesturi complexe ale vieții noastre interioare", ale elanului vital general, completând ceea ce Speranția numește „o concepție vitalistă a frumosului". Iar întregul proces estetic se datorează faptului că eul, „unitate sintetică decupată dintr-un total masiv și continuu", are tendința permanentă de a se reintegra în acel tot, prin imitație, afectivitate, prin comunicare verbală, gestuală, grafică.

Opera

• Cartea omului practic (douăsprezece scrisori filosofice), București, 1916; ediția București, 1925;
• Contribuțiuni la filosofia magiei, București, 1916;
• Frumosul ca înaltă suferință, Oradea, 1921;
• Zvonuri din necunoscut, București, 1921;
• Sub nimbul familiar, Arad, 1925;
• Casa cu nalbă (1915-1916), București, 1926;
• Tradiția și rolul ei social, Oradea, 1929;
• Pasul umbrelor și al veciei, București, 1930;
• „Papillons" de Schumann, București, 1934; ediție îngrijită și prefață de Al. Dima, București, 1971;
• Sus..., București, 1939;
• Mic tratat despre valori, Sibiu, 1942;
• Systeme de metaphysique implicite dans les postulats de toute connaissance possible, Sibiu, 1943;
• Medalioane muzicale, prefață de Romeo Ghircoiașiu, București, 1966;
• Poezii, prefață de Perpessicius, București, 1966;
• Amintiri din lumea literară, București, 1967;
• Figuri universitare, București, 1967;
• Inițiere în poetică, București, 1968;
• Cartea despre carte sau Eflorescenta spirituală, ediție îngrijită și prefață de Octavian Chețan, București, 1984;
• Contemplație și creație estetică, ediție îngrijită și introducere de Mircea Muthu, postfață de Ion Maxim Danciu, Cluj Napoca, 1997.

http://www.crispedia.ro/Eugeniu_Sperantia

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Joi 23 Mai 2013, 20:47

Garabet Ibrăileanu

Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Vin 31 Mai 2013, 12:15

Stanislas Jean de Boufflers

Politician si scriitor francez; membru al Academiei Franceze, fotoliul 9
31 mai 1738 s-a născut la Nancy, în Franța
18 ianuarie 1815 (în urmă cu 198 ani), a murit la Paris, în Franța


_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Dum 02 Iun 2013, 20:24

C.A. Rosetti

Constantin Alexandru Rosetti (n. 2 iunie 1816, București; d. 8 aprilie 1885, București) - deseori numit C.A. Rosetti, fiu al spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu), a fost om politic și publicist român, unul din conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române.

Înainte de 1848

Studiile și le-a făcut la Colegiul Sfântul Sava din București, unde a avut profesori, printre alții, pe Eftimie Murgu și Jean Alexandre Vaillant. În 1832 (sau 1833) întră în armată, servind până în august 1836, când a demisionat. "Se apucă de literatură, apoi intră în administrație, fiind șeful poliției din Pitești în 1842, și după aceea în magistratură, fiind procuror la Tribunalul civil din București. Își dădu demisia în 1845."

În 1844 pleacă pentru prima dată la Paris: "Aveam apoi nădejdea că lucrînd 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin știință și virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puțin patria mea și astfel mă voi sfîrși și eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia." Este în legătură cu alți prieteni și amici: Ion C. Brătianu, pictorul Rosenthal, Mălinescu, Andronescu, Scarlat Vîrnav. Prin septembrie (început de octombrie) pleacă spre înapoi țară, căci îi vin vești cum că mama sa este bolnavă.

După moartea mamei sale (decembrie 1844), pe la jumătatea anului 1845 pleacă din nou la Paris, unde audiază cursurile gânditorilor Jules Michelet, Edgar Quinet, și alți reprezentanți ai spiritului revoluționar francez al epocii. Aici, se străduiește, împreună cu moldoveanul Scarlat Vârnav, să întărească relațiile dintre studenții valahi și cei moldoveni, uniți în jurul ideilor noi de autodeterminare națională și dreptate socială. În această atmosferă, se înființează, în decembrie 1845, Societatea studenților români din Paris, al cărei scop mărturisit era să-i ajute pe tinerii mai săraci, dar dotați, să facă studii la Paris. Ca președinte al societății este ales Ion Ghica, secretar C. A. Rosetti, iar casier Scarlat Vârnav.

Este inițiat în masonerie în 1844, în Loja masonică Trandafirul Perfectei Tăceri din Paris, primind toate gradele, până la gradul 18 în 1847, tot în această lojă. În 1848 ia parte la înființarea Lojii bucureștene Lumina. În 1923, numele său a fost acordat unui atelier din București. Este printre puținii masoni români prezentați în “Dicționarul Franc-Masoneriei” realizat sub coordonarea lui Daniel Ligou.

Se întoarce la București în iulie-august 1846, lansându-se în afaceri: deschide împreună cu prietenii englezi Winterhalder și E. Grant (viitorul său cumnat) o librărie, iar în noiembrie 1846 cumpără tipografia asociației literare care acoperea activitatea societății secrete Frăția: "Asociațiunea literară a României". În acești ani începe să parte din ce în ce mai activă la conducerea comerțului bucureștean.

În 1847 se căsătorește cu Mary Grant, devenită astfel Maria Rosetti, o scoțiano-franțuzoaică, cea care a fost modelul tabloului România revoluționară pictat de C.D. Rosenthal, prietenul lui Rosetti. Mary Grant era sora consulului englez la București, Effingham Grant, el însuși căsătorit cu o româncă, Zoia Racoviță, fiica lui Alexandru Racoviță.

Revoluția de la 1848 și exilul

În timpul revoluției din 1848 a fost unul din liderii curentului radical al revoluționarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție (agă) la București și redactor al ziarului "Pruncul român".

După înfrângerea guvernului revoluționar, face parte din primul lot de exilați, urcați de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848. În anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei "România viitoare" și mai ales a revistei "Republica Română", în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic.

Activitatea după revenirea în țară (1857)

A revenit în țară în mai 1857. Cu această ocazie, ziarul Israelitul român a publicat în numărul din 7/19 iunie 1857, sub titlul Rusciuk, 11/25 mai 1857, o scrisoare a lui C. A. Rosetti, din care rezultă că la întoarcerea din exil acesta a intrat în țară cu pașaport de la ambasada otomană și cu concursul unor cercuri evreiești. După revenirea în țară, a editat ziarul liberal-radical "Românul" și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului "Românul", care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării.

A fost unul dintre conducătorii Partidului Național Liberal, creat în anii 1874-1875, dar în 1884, intrînd în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut cu entuziasm proclamarea independenței țării și participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878. În 1858 a pus bazele "Asociației lucrătorilor tipografi din București", al cărui președinte a fost. În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România alături de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălășescu și Petre Ispirescu.

A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei Deputaților. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru cîteva luni ministru al "Instrucțiunii publice și Cultelor". A fost de două ori primar al Capitalei. În amintirea revoluționarului român, în București există strada C.A. Rosetti și Piața C. A. Rosetti, unde tronează Monumentul lui C. A. Rosetti.

Publicistica lui se caracterizează prin avînt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris versuri sentimentale și patriotice, a tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Mar 04 Iun 2013, 10:05

Angelina Jolie

Angelina Jolie (născută ca Angelina Jolie Voight pe 4 iunie 1975) este o actriță americană de film și Ambasadorul Bunăvoinței (în engleză Goodwill Ambassador) pentru Organizația UNHCR (Organizația Națiunilor Unite de comisari speciali pentru refugiați). Se spune deseori în media că ea ar fi una din cele mai frumoase femei, viața ei fiind pentru moment una din cele mai mediatizate. A primit trei Premii Globul de Aur, două Premii Organizația Actorilor de Film și un Premiu al Academiei (OSCAR).

Debutul ei pe micile ecrane a avut loc în copilărie, alături de tatăl ei Jon Voight, în 1982 în filmul Lookin' to Get Out, dar cariera ei de actriță a început abia zece ani mai târziu în producția cu buget redus Cyborg 2 (1993). Primul ei rol de succes a fost în filmul Hackers (1995). De asemenea a jucat în George Wallace (1997), un film biografic în jurul căruia au avut loc multe controverse. Mai târziu a jucat în Gia (1998), și a obținut un OSCAR pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar pentru drama Girl, Interrupted (1999). Jolie a câștigat renumele internațional datorită faptului că a jucat rolul unei eroine de jocuri video, și anume Lara Croft în filmul Lara Croft: Tomb Raider (2001). Ea a mai jucat în Original sin și Life or something like it, Lara Croft Tomb Raider: The Cradle of Life. În 2004 a jucat în Taking Lives, The Fever, Shark Tale, Alexander și Sky Captain and world of tomorrow. A câștigat cei mai mulți bani cu filmul de acțiune-comedie Mr. & Mrs. Smith (în traducere Domnul și Doamna Smith) (2005). În (2006) a jucat în The good sheperd și Beowulf iar în (2007) a jucat în reproducerea romanului scriitoarei Mariane Pearl, A mighty heart. În 2008 Angelina Jolie a jucat în Wanted, Kung Fu Panda și The Changeling. Jolie are câteva proiecte pe anul (2009) Atlas Shrugged și The Mercenary: Love and Honor. Ea a primit de la revista Esquire, distincția Sexiest Woman Alive.

A fost măritată cu actorii Jonny Lee Miller și Billy Bob Thornton, iar acum are o relație cu Brad Pitt, acest cuplu atrăgând atenția întregii lumi. Jolie și Pitt au trei copii adoptați, Maddox, Pax, și Zahara și doresc să mai adopte încă un copil. Ei mai au și 3 copii biologici Shiloh, Vivienne Marchelline și Knox Leon. Jolie susține cauze umanitare în toată lumea și sprijină foarte mult refugiați cu ajutorul Organizației UNHCR.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
fulga

avatar

Numarul mesajelor : 266
Varsta : 58
Localizare : Rm.Valcea
Data de inscriere : 28/03/2012

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Mier 05 Iun 2013, 06:37

Grigore Leșe (n. 20 februarie 1954, Stoiceni, Maramureș) este un cunoscut solist de muzică populară românească din zona Țării Lăpușului, România. A absolvit Academia de Muzica „Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Interpretare (Fagot), azi fiind doctor în Muzică și profesor asociat al Facultății de Litere, Universitatea București și al Universității de Muzică București. Repertoriul lui este constituit din melodii vechi, provenind din folclorul autentic al zonei și marcând evenimente importante din viața omului. Grigore Leșe cântă și la diverse instrumente muzicale.


_____________________
Haideti sa ne intampinam mereu unul pe altul cu zambete, pentru ca zambetele sunt inceputul iubirii.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Mier 05 Iun 2013, 07:34

Fulga, la personalitatea zilei sunt trecuti cei ce s-au nascut in ziua respectiva! De aceea se numeste rubrica asa...

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
fulga

avatar

Numarul mesajelor : 266
Varsta : 58
Localizare : Rm.Valcea
Data de inscriere : 28/03/2012

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Joi 06 Iun 2013, 06:09

Sad

_____________________
Haideti sa ne intampinam mereu unul pe altul cu zambete, pentru ca zambetele sunt inceputul iubirii.
Sus In jos
fulga

avatar

Numarul mesajelor : 266
Varsta : 58
Localizare : Rm.Valcea
Data de inscriere : 28/03/2012

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Joi 06 Iun 2013, 10:42

La 6 iunie 1917 s-a nascut Ion Rațiu (la Turda), a fost un politician român, reprezentant al Partidului Național Țărănesc (devenit ulterior PNȚCD).
Cele zece porunci ale românului, înfatisate de Ion Ratiu la primul Congres al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, desfasurat la Geneva în anul 1984:

1. Fii mândru ca esti român. Afirma-te întotdeauna ca atare. Suntem un popor nobil si vechi. Civilizatia are radacini adânci în pamântul tarii noastre.
2. Afirma-ti dragostea pentru Patrie ori de câte ori ai ocazia. Nu faci asta pentru ca esti sovin ci pentru ca doresti sa îi servesti pe cei ramasi acasa.
3. Apara drepturile poporului român, în totalitatea sa. Nu regateni, nu transilvaneni, nu basarabeni, nu timoceni, aromâni sau megleniti. Toti suntem români.
4. Ajuta-ti compatriotii din mult-putinul ce îl ai. Da-ti tainul, nu îl precupeti.
5. Sustine institutiile românesti din diaspora, oricât de modeste sau de imperfecte ar fi acestea.
6. Nu critica niciodata, nici macar prieteneste, pe românul care se straduieste sa apere sau sa promoveze cauza nationala. Fa tu mai bine decât el.
7. Nu aduce nicio critica, nici macar “constructiva”, semenului tau care lupta. Critica ta sa se afirme prin fapta: fa mai mult si mai bine decât face el.
8. Fii întotdeauna constient ca gelozia, invidia si calomnia constituie ultimul refugiu al omului frustrat si slab, care nu mai are nici tara, nici pozitie în societate. Nu te lasa prada acestor sentimente inferioare.
9. Opune-te numai celor care siluiesc vointa poporului român. Opozitia fata de eforturile altor patrioti români este o irosire de energie.
10. Fa ceva pozitiv pentru tara ta si pentru compatriotii tai. Oricât de modest sau neînsemnat este ceea ce faci, fa-o în fiecare zi.

A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Universitatea Cambridge (Anglia). A fost desemnat Membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.
În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Legația României de la Londra, sub ministrul Viorel Tilea. Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit, unde a înființat (în 1979, împreună cu soția sa, Elisabeth Pilkington[3] ) și finanțat Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în 1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi.
După repatriere, în ianuarie 1990, a ajutat la refacerea PNȚ alături de Corneliu Coposu, devenind vicepreședinte al PNȚCD. A candidat la funcția de președinte al României la alegerile din 1990 unde a obținut 4,29 % din voturi și s-a plasat pe locul 3. A fost ales deputat de Cluj din partea PNȚCD la alegerile din 20 mai 1990, respectiv la cele din 1992. În 1996 a fost ales deputat de Arad, tot din partea PNȚCD.
În 1991 a înființat ziarul Cotidianul. Are 2 copii: Indrei Rațiu și Nicolae Rațiu.
După o scurtă boală, Ion Rațiu a murit la Londra la 17 ianuarie 2000, înconjurat de familie. La dorința sa, a fost înmormântat în orașul său natal, Turda.

„Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.“

_____________________
Haideti sa ne intampinam mereu unul pe altul cu zambete, pentru ca zambetele sunt inceputul iubirii.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Joi 06 Iun 2013, 12:13

Aleksandr Pușkin

Alexandr Sergheevici Pușkin (n. 6 iunie, S.V. 26 mai, 1799, d. 10 februarie, S.V. 29 ianuarie, 1837) este un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira—asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat.
Tatăl lui Pușkin, Sergei Lvovici Pușkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile rusești, cu strămoși din secolul al XII-lea. Mama lui Pușkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoși, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană și scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744–1807) și a soției lui, Maria Alexeievna Pușkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Pușkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea. Pușkin s-a născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799. În 1811 viitorul poet s-a înscris la școala nou înființată la Țarskoe Selo, (azi orașul Pușkin) unde va studia până în 1817. La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem. În 1820 vede lumina tiparului primul său lung poem, Ruslan și Ludmila.

Poetul devine incomod din pricina popularității și scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertății. Ca urmare, în același an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chișinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz și în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz și Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cu ajutorul anumitor autorități, reușește să-i facă o vizită Țarului Nikolai I pentru o petiție cu privire la eliberarea lui, pe care o și obține.

În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenți o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Pușkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov, pe care însă nu reușește să o publice decât cinci ani mai târziu.

În 1831 se căsătorește cu Natalia Goncharova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curții. Soția lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de țar, care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat în datorii și în mijlocul zvonurilor despre relația amoroasă a soției lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Pușkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbații sunt răniți, Pușkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea - Alexandr Sergheevici Pușkin moare. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstrație politică, a mutat desfășurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permițând participarea unui grup foarte restrâns de rude și prieteni apropiați.
Pușkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Alexander (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) și Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau și a devenit Countesă de Merenberg.




_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Vin 07 Iun 2013, 08:22

Paul Gauguin

Eugène Henri Paul Gauguin, (n. 7 iunie 1848, Paris - d. 8 mai 1903, Atuona/Insulele Marchize, Polinezia Franceză), a fost un pictor postimpresionist francez. Aventurier și geniu, Paul Gauguin a știut să prevadă viitorul, pregătind calea picturii moderne, influențând pe fauviști și pe artiștii din gruparea Nabis. Între mizerie și epuizare, călătorii și disperare, a ajuns să creeze opere extraordinare, în care redă cu intensitate viziunea sa senzuală asupra vieții.

Viața și opera

Paul Gauguin s-a născut la Paris pe 7 iunie 1848, fiu al lui Clovis Gauguin, ziarist și republican înveterat. Familia Gauguin, simțind că în Franța republica este în pericol, se mută în Peru (1849). Tatăl său moare la 30 octombrie în Patagonia, familia se întoarce în Franța abia peste cinci ani, în august 1854, și se stabilește la Orléans. În 1865 Paul Gauguin servește ca ofițer secund pe un vas comercial cu destinația Rio de Janeiro, un an mai târziu, pornește într-o călătorie de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent pe vasul "Chili". Ajutat de tutorele său, Gustave Arosa, bancher și colecționar îndrăgostit de lucrările impresioniștilor, Paul Gauguin este angajat în 1871 ca funcționar la o agenție de bursă. Se împrietenește cu pictorul Émile Schuffeneker, cu care deseori pictează și desenează. În 1873, se căsătorește cu Mette Sophie Gad, fiica unui înalt funcționar danez. În următorii zece ani se nasc cei cinci copii ai lor.

Nașterea unei pasiuni

Anul 1874 aduce o schimbare decisivă în viața lui Gauguin. Are acum 25 de ani și pentru el începe lucrul în atelier și perioada de căutări artistice. Se înscrie la "Academia Colarossi", unde învață secretele picturii după model. Este anul când se organizează prima expoziție a impresioniștilor și Gauguin cumpără, încântat, tablouri realizate în acest stil.
Paul Gauguin - Viziune după predică, 1888.

În 1875, expune primul său tablou, "Peisaj la Viroflay", în care se simte influența lui Camille Pissarro, al cărui elev va deveni mai târziu. Câțiva ani în șir se întâlnește regulat cu artiștii impresioniști în cafeneaua "Nouvelle-Athénée" din Place Pigalle și participă cu lucrările sale la expozițiile acestora. În 1879 își petrece pentru prima oară vara în Pontoise, la Pissarro, care îl îndeamnă să se apropie mai mult de natură. Aici îl cunoaște, în 1881, pe Paul Cézanne. Cei doi pictori se înțeleg perfect, între ei fiind multe asemănări în reprezentările artistice.
Odată cu anul 1883, Gauguin se decide să-și consacre întreaga energie picturii, părăsește lumea finanțelor și își neglijează familia. Din acest moment evenimentele ce vor urma vor accelera ritmul marii sale aventuri în pictură. Gauguin își lasă soția și copiii la familia acesteia în Danemarca, vinde numeroase piese din colecția proprie, pentru a se întreține, o vreme câștigă bani din lipirea de afișe. Vara anului 1886 o petrece în Bretania, la Pont-Aven, unde trăiesc mai cu seamă pictorii independenți sosiți din Anglia și America.
Acum are, în sfârșit, ocazia să creeze departe de influențele pariziene. Din cauza problemelor materiale dar și datorită setei sale nestăvilite de independență, primăvara anului 1887 îl găsește pe puntea unui vas care se îndreaptă spre Panama. Lucrează câteva săptămâni la construcția canalului, se îmbolnăvește însă de malarie și se întoarce în Franța, din nou la Pont-Aven. Împreună cu pictorul Émile Bernard, elaborează regulile sintetismului, care se bazează pe planuri de culori de aceeași nuanță, reliefate prin contururi ferme. Compoziția "Viziune după predică", cunoscută și ca "Lupta lui Iacob cu îngerul", marchează debutul acestui nou stil, caracterizat prin petele decorative de culoare pură, prezența marcată a liniilor de culoare închisă, motive simplificate, tratarea antinaturalistă a spațiului și renunțarea la perspectiva tradițională. Prin așezarea surprinzătoare a motivelor, artistul leagă două planuri ale realității: femeile bretone și viziunea lor. "Pentru mine peisajul și lupta din tablou există numai în imaginația oamenilor care se roagă, ele sunt o urmare a predicei ascultate" (Paul Gauguin).
Gauguin recurge adesea la motive pictate deja, pe care și le însușește și le așază într-o nouă ambianță. Tabloul "Christ galben" este inspirat în mod direct de statuia de lemn policromă a unor meșteșugari din secolul al XVII-lea. Gauguin merge însă mai departe, preia idei formale și din propriile lucrări și, asemenea unui compozitor, le prelucrează ca și cum ar scrie variații diferite pe aceeași temă. În partea stângă a tabloului se văd femei din Bretania, motiv ce constituie o nouă variantă a compoziției "Viziune după predică".
În același an, la 21 octombrie 1888, Gauguin sosește la Arles, la Van Gogh, pe care îl cunoscuse cu doi ani în urmă. Van Gogh era curios să afle la ce rezultat artistic a dus colaborarea lui Gauguin cu Émile Bernard și i-a rugat pe cei doi să-și facă reciproc portretul. Rezultatul îl constituie tabloul "Mizerabilii", în care Gauguin se reprezintă în chipul lui Jean Valjean din cunoscutul roman al lui Victor Hugo. Relația de prietenie dintre Gauguin și Van Gogh se deteriorează repede. După o ceartă, Van Gogh își taie o ureche, Gauguin se întoarce la Paris.

Plecarea în insulele Tahiti

Gauguin visează la un atelier la tropice, alegerea cade pe Tahiti, pământ al "extazului, al liniștii și al artei". În primăvara anului 1891 se îmbarcă pe un vas spre Oceanul Pacific și la 8 iunie sosește la Papeete. Se stabilește la Mataiea și începe să picteze, folosind ca modele femei indigene, cu care are și legături amoroase.
După un intermezzo parizian și câteva luni în Belgia, Gauguin se întoarce în Tahiti. La 28 iunie 1895 părăsește din nou Franța, unde nu se va mai întoarce niciodată. De data aceasta se stabilește într-o localitate pe malul mării, și artistul se apucă de o muncă gigantică. Anul 1897 este data de naștere a câtorva capodopere printre care și tabloul "De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?", care va fi expus un an mai târziu la galeria "Vollard" din Paris, devenind evenimentul major al sezonului.
Gauguin a fost foarte legat de această compoziție de aproape patru metri, cu caracterul unei picturi murale, considerată ca fiind testamentul său artistic și spiritual. Gauguin adună și concentrează aici mare parte a repertoriului său, cu mai multă vigoare decât în tablourile mai vechi. Armonia artistică și poetică a ideilor sale nu a fost niciodată atât de impresionantă.
În septembrie 1899 se mută în arhipelagul insulelor Marchize, la Atuona, pe insula Hiva-Oa. Aici își construiește celebra "Casă a plăcerilor", unde se mută cu noua sa vahine. Aceasta a marcat în pictura sa o nouă perioadă de activă fecunditate creatoare. Amatorul de artă care a comandat "Calul alb" a refuzat până la urmă tabloul finisat, întrucât calul a devenit... verde! La care pictorul a răspuns că imbecilii lipsiți de imaginație i-au reproșat absolut gratuit lui Delacroix faptul că pe pânza tabloului intitulat "La Justice de Trajan" a pictat calul în roz. Tabloul este expus în 1906 la Salonul de Toamnă din Paris, stârnind un ecou puternic în cercul tinerilor expresioniști germani.
Paul Gauguin moare la 8 mai 1903 în Atuona, anul în care galeria "Vollard" organizează o expoziție cu 50 de picturi și 20 de desene, și când Salonul de Toamnă dedică o întreagă sală lucrărilor sale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Gauguin

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Mier 12 Iun 2013, 08:05

Anna Frank

Annelies Marie „Anne” Frank (n. 12 iunie 1929, Frankfurt am Main, d. martie 1945, Bergen-Belsen, Germania) a fost o fată evreică germană, care și-a pierdut cetățenia germană în exilul olandez, și care a căzut victimă genocidului nazist din al Doilea Război Mondial. Este cunoscută datorită jurnalului pe care l-a ținut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată.

Jurnalul, publicat după război de către tatăl ei, care supraviețuise, este considerat un document istoric al holocaustului, autoarea devenind o figură-simbol a victimelor naziștilor.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anne_Frank

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Lun 01 Iul 2013, 09:58

Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz

Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz (pronunție în AFI, ˈklaʊzəvɪts) (n. 1 iulie 1780 [1]  – d. 16 noiembrie 1831) a fost un om de arme din Prusia, istoric și teoretician militar. A devenit faimos pentru tratatul său militar Vom Kriege, tradus în multe limbi.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Carl_von_Clausewitz

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Vin 05 Iul 2013, 07:55

Constantin Tănase

Constantin Tănase(n. 5 iulie 1880 - d. 29 august 1945), actor de scenă și de vodevil, celebru cupletist român, a fost o figură cheie în teatrul de revistă românesc.

S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă țărănească din Vaslui, județul Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică și sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina "Pîrjoala", unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu si I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Capitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în poiată.

Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol in Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții. În 1896 termina gimnaziul și, în ciuda dorinței sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-și făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul "Nicolae Bălcescu", la care însă a fost nevoit să renunțe după câteva săptămâni din lipsă de bani.

În Brăila s-a împrietenit cu învățătorul și scriitorul Ion Adam, care i-a oferit tânărului de 18 ani catedra sa din Cursești, Rahova, de vreme ce Adam urma să plece la cursuri în Belgia. S-a descurcat destul de bine ca învățător, însă a intrat în conflict cu directorul și câțiva profesori. Cu ajutorul lui Adam, a primit un alt post la Hârșoveni, Poenești, unde învățase poetul Alexandru Vlahuță. Tănase și-a dezvoltat repede propriul stil de predare, aducând muzica și gimnastica pe primul loc, lucru care a atras noi elevi către școală. Părinții elevilor au fost de asemenea implicați în activitățile școlare, prin excursii in aer liber, unde preda istorie și geografie. Ajuns foarte repede un personaj iubit in localitate, atrage însă antipatia notarului si câtorva avocati locali care nu îi apreciau metodele, astfel încât Tănase este în cele din urmă dat afară.

Ziua de 14 octombrie 1899 îl găsește în București, unde s-a înrolat voluntar la Regimentul 1 Geniu București. Dupa efectuarea stagiului militar s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, de unde a absolvit în 1905. A inceput sa lucreze în teatru și s-a căsătorit cu Virginia Niculescu în 1917.

In 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuș în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la teatrul de revistă "Constantin Tănase" (http://www.teatrultanase.ro/), care functioneaza încă la adresa fostului "Cărăbuș" pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureștiului.

În buna tradiție a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetățeanului simplu, umil si necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră si bastonaș, s-a facut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori in atenția cenzurii.

Împreună cu "Cărăbuș" a făcut numeroase turnee prin țară și cel puțin un turneu în Turcia. Tănase a jucat de asemenea și la Paris. O sursă menționează operele de caritate ale actorului – 3 școli primare și o biserică.

La "Cărăbuș", Tănase lansează carierele a numeroși artiști, mai ales Maria Tănase și Horia Șerbănescu.

Tănase a murit în București pe 29 august 1945. Au existat zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roșie invadatoare. Potrivit acestei versiuni, Tănase încă mai juca în București, un an după sosirea rușilor și a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să "rechiziționeze" toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând "Davai ceas". Tănase a compus un cuplet:

„Rău era cu «der, die, das»
Da-i mai rău cu «davai ceas»
De la Nistru pân' la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moșie
Harașo, tovărășie”

După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile "bandajate" cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariție, deși actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scotând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu marele actor era mort.

Nepotul actorului, Tănase Radu Alexandru, a oferit o versiune care pare mai plauzibilă: blocaj renal în urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat în urma unei infecții faringiene survenită datorită consumului unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. Întrucât de puțină vreme se inventase penicilina, un apropiat s-a oferit sa îi procure antibioticul din Italia. Din păcate un membru al familiei a refuzat oferta, argumentând că maestrul Tănase avea un sistem de autoreglare al organismului foarte eficient. Ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor, teatrul românesc pierzând prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate timpurile.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_T%C4%83nase

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Lun 08 Iul 2013, 08:03

Jean de La Fontaine

Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franța - d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, dramaturg și prozator francez. A rămas cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru fabulele sale.
Jean de La Fontaine a fost membru al Academiei Franceze.

La Fontaine s-a născut la Château-Thierry, în Champagne, la 8 iulie 1621. Tatăl său a fost Charles de La Fontaine, maestru de vânătoare și pădurar al ducatului de Château-Thierry, iar mama sa a fost Françoise Pidoux. Familia sa făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc provinciale; chiar dacă nu făcea parte din nobilime, tatăl său era înstărit.
Jean, cel mai mare copil, a fost educat la colegiul din orașul Reims. În luna mai 1641 a intrat la Oratoriu, iar în luna octombrie a aceluiași an la Seminarul din Saint-Magloire. Dar, după o perioadă relativ scurtă, mai exact în 1642 și-a dat seama că și-a greșit vocația și a început să studieze dreptul.
La Paris, în paralel cu studiile de drept, La Fontaine frecventează un cerc literar, denumit La Table Ronde („Masa rotundă”), alcătuit din tineri poeți ai acelei epoci, printre care: Pellisson, François Maucroix, François Charpentier, Tallemant des Réaux și Antoine de Rambouillet de La Sablière (care ulterior s-a căsătorit cu Marguerite Hessein, viitoarea protectoare a lui La Fontaine).
În 1647 tatăl său îi aranjează o căsătorie de conveniență cu Marie Héricart, în vârstă de doar 14 ani, fiica lui Louis Héricart, „locotenent civil și penal” al domeniului La Ferté-Milon. Tânăra soție a adus o zestre de 20.000 de livre. Contractul de căsătorie a fost semnat în acest oraș (în apropiere de Chateau-Thierry) la 10 noiembrie 1647. Jean de La Fontaine și soția sa au avut un singur fiu, Charles. La Fontaine o părăsește însă pe soția sa și se întoarce la Paris, unde frecventează societatea mondenă și libertină a acelei perioade.
La Fontaine obține în 1649, diploma de avocat pentru baroul parizian (Cour du Parlement de Paris).
Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes.
În 1657 La Fontaine scrisese versuri dedicate lui Nicolas Fouquet, Surintendant des Finances (ministru de finanțe), unul dintre cei mai influenți curteni ai regelui Ludovic al XIV-lea. Fouquet s-a arătat interesat de autorul versurilor respective, iar în 1659 La Fontaine a ajuns în anturajul acestuia, fiind introdus de către Jacques Jannart, o rudă a soției sale. În acea perioadă Fouquet era un adevărat „Mecena” pentru poeții francezi, astfel că în curând La Fontaine a primit o pensie de 1000 de livre, în schimbul căreia se obliga să scrie o serie de poeme de circumstanță în termenii prevăzuți în contract. Tot lui Fouquet i-a dedicat și poemul epic Adonis, o prelucrare după Publius Ovidius Naso. De asemenea, La Fontaine a scris o operă literară compozită (în proză și în versuri), intitulată Le Songe de Vaux, în cinstea domeniului și a noului castel de la Vaux a patronului său; opera nu a mai fost însă tipărită deoarece Fouquet a fost arestat din ordinul lui Ludovic al XIV-lea la 5 septembrie 1661.
Totuși, în martie 1662 este tipărită clandestin elegia Elégie aux Nymphes de Vaux, o parte din Le Songe de Vaux. A fost un act de curaj din partea lui La Fontaine să-și exprime în acest mod sentimentele de gratitudine față de protectorul său Fouquet, în situația în care acesta căzuse în dizgrația regelui și fusese aruncat în închisoare.
La Fontaine și-a găsit un nou protector în ducele de Bouillon, suzeran al domeniului Château Thierry. Mai ales ducesa de Bouillon, Marie Anne Mancini, cea mai tânără dintre nepoatele cardinalului Mazarin (prim-ministru al Franței din 1642 până la moartea sa în 1661), l-a protejat pe La Fontaine.
În ianuarie 1663 Jean de La Fontaine scrie Ode au Roi („Odă regelui”), prin care, în mod subtil, cere clemență pentru nefericitul Fouquet. Prin aceasta, nu reușește însă decât să-și atragă antipatia lui Jean-Baptiste Colbert, noul favorit al regelui.
.....................................................................................................................................

La sfârșitul anului 1692, starea sănătății lui La Fontaine se înrăutățește; probabil din cauza tuberculozei netratate. La 6 ianuarie 1693 a murit protectoarea sa, Madame de la Sablière. La Fontaine traduce în franceză Dies Irae, pe care o citește în fața Academiei Franceze la ședința solemnă ce a avut loc cu ocazia primirii în rândurile academicienilor a lui Jean de La Bruyère.
Jean de La Fontaine a murit la 13 martie 1695. Era în vârstă de 74 de ani. A fost înhumat alături de Molière, care murise mai înainte cu douăzeci și doi de ani. Ulterior, (în 1817) rămășițele acestor două genii ale Franței au fost mutate la cimitirul Père Lachaise, mormintele lor fiind alăturate și acolo.

Textul înscris pe sarcofag:
HEIC JACET
IOH. LAFONTATNE CASTROTHEODORICVS
IN ÆSOPIIS FABELLIS CONDENDIS
RECENTIORVM VNICVS
BABRIÆ ET PHŒDRI
VICTOR POTIVSQVAM ÆMVLVS
VIXIT AN. LXXIV OBIIT A.S. MDCLXXXXV
GVIL. CHABROL DE VOLVIC
COMES PRÆFECTVS VRBIS
POETÆ CORPVS ALIVNDE TRANSIATVM
MONVMENTO INFERRI CVRAVIT
A. S. MDCCCXVII

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Fontaine



_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21379
Varsta : 65
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   Vin 12 Iul 2013, 09:53

Constantin Noica

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român.

Viața timpurie, educația

Constantin Noica, de origine aromână, s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vitănești (județul Teleorman).
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează liceul „Spiru Haret”, unde îl are profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu. Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

Anii interbelici și ulteriori (1930 - 1949)

În perioada 1932 - 1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Sub influența lui Nae Ionescu, toți prietenii lui Noica de la "Criterion" - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor deveni, mai devreme sau mai tîrziu, legionari dar, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară.

În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum” (adică „Sunt aici, sunt de față”), pe care o scrie singur și o publică din bani proprii.

În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.

Anii domiciliului forțat, deținut politic (1949 - 1964)

În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de "grupul Noica".
Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Anii libertății, Păltiniș (1964 - 1987)

Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).

In 1976, Constantin Noica îl întâlneste, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.

Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Personalitatea zilei   

Sus In jos
 
Personalitatea zilei
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 5Mergi la pagina : 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
LUMINA LUMII :: POPASURI personalizate si întretinute de autori :: DOLION-
Mergi direct la: