Pace!
 
AcasaFAQCautareMembriInregistrareConectare
__Nu sta in poartă, intră!__
Dum 24 Aug 2008, 20:37 Scris de Administrator

VIZITATORII au si ei o sansă de a posta pe acest Forum.
Doar pe acest topic - cine doreste acces la restul Forumului trebuie să se înregistreze.

Ca membri puteti avea acces total la subforumuri ce nu sunt afisate vizitatorilor, cum ar fi Muzică, Politică, Popasuri si altele.

Comentarii: 258
Ultimele subiecte
» Știri muzicale
Astazi la 12:21 Scris de zaraza26

» Evenimente, tirguri si expozitii
Astazi la 12:20 Scris de zaraza26

» Curiozitati si descoperiri
Astazi la 12:15 Scris de zaraza26

» Cum se da premiul Nobel ?
Dum 10 Dec 2017, 23:39 Scris de Anahoret

» Adevaratul Putin
Dum 10 Dec 2017, 23:26 Scris de Anahoret

» ISTORIE DIVERSA
Dum 10 Dec 2017, 23:13 Scris de Anahoret

» Limba română
Vin 08 Dec 2017, 14:45 Scris de zaraza26

» CAMERA DE WHISKY
Joi 07 Dec 2017, 23:48 Scris de Anahoret

» BANCURI
Mier 06 Dec 2017, 13:27 Scris de zaraza26

» Veștile triste
Mier 06 Dec 2017, 13:19 Scris de zaraza26

» Chestii funny
Mar 05 Dec 2017, 10:06 Scris de Anahoret

» CUVINTE DE FOLOS (III)
Mar 05 Dec 2017, 09:54 Scris de Anahoret

» Ce mi-a placut azi
Lun 04 Dec 2017, 14:01 Scris de zaraza26

» Vorbe de duh spuse de un cinic
Lun 04 Dec 2017, 13:52 Scris de zaraza26

» Tehnica(diverse)
Vin 01 Dec 2017, 13:04 Scris de Anahoret

» TEATRUL ROMÂNESC
Sam 25 Noi 2017, 09:57 Scris de Ciprian

» Stiri politice internationale
Vin 17 Noi 2017, 18:53 Scris de Ion

» Trecut versus prezent
Joi 16 Noi 2017, 13:14 Scris de zaraza26

Cuvinte-cheie
23 problema comment-143 brasov sibiu jazz istorie este curiozitati triste drumetie placut frig turism 1 romana English Limba Când nobel
Decembrie 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
CalendarCalendar
Top postatori
Emil Condor
 
dolion
 
abbilbal
 
ostrovna
 
zaraza26
 
Anahoret
 
aurora
 
Cristina
 
Ion
 
zuum
 
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 

 


Rechercher Cautare avansata

Distribuiți | 
 

 Cartea saptamanii

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul
AutorMesaj
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Cartea saptamanii   Vin 19 Apr 2013, 12:07

Căderea în timp de Emil Cioran

După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puțin să trăiască: sigur e că s-a obișnuit cu noua lui condiție. Procesul acestei căderi și al acestei deprinderi se numește Istorie.

O regulă de conduită: să nu ne încredem în cei ce suferă, să ne temem de oricine a zăcut multă vreme la pat. Dorința tainică a bolnavului este ca toată lumea să fie bolnavă, iar a celui care agonizează, ca toată lumea să fie în agonie.

Toți bolnavii sunt sadici; dar sadismul lor e dobândit; asta-i singura lor scuză.

Dorința nesatisfăcută este suferință; ea nu-i plăcere decât în timpul satisfacerii; și, odată satisfăcută, este decepție.

Să te crezi cunoscut de Dumnezeu, să-i cauți complicitatea și adulația, să disprețuiești toate părerile favorabile în afară de ale sale - câtă înfumurare și câtă forță! Numai religia ne poate mulțumi din plin atât bunele cât și relele înclinări.

Omul se ridică împotriva zeilor și îi neagă, recunoscându-le calitatea de fantome; când va fi proiectat sub timp, se va găsi atât de departe de ei, încât va fi pierdut până și ideea existenței lor. Și, drept pedeapsă a acestei uitări, va face atunci experiența căderii complete.

Cruzimea, în literatură cel puțin, este un semn de superioritate. Cu cât un scriitor este mai talentat, cu atât el își pune personajele în situații mai fără de ieșire; le urmărește, le tiranizează, le constrânge să înfrunte toate măruntele împrejurări ale unei clipe de impas sau pe cele ale agoniei.

Atâta vreme cât rămânem înlăuntrul timpului, avem semeni cu care intrăm în rivalitate; de îndată ce nu mai suntem acolo, tot ce fac și tot ce pot crede despre noi ne lasă indiferenți, pentru că suntem atât de desprinși de ei și de noi înșine, încât a produce o operă sau a ne gândi numai la asta ne pare zadarnic sau bizar.

Oricât de plini de noi înșine am fi, trăim într-un fel de acreală liniștită, de care nu am putea scăpa decât dacă pietrele înseși, cuprinse de milă, s-ar hotărî să ne înalțe laude. Atâta vreme însă cât se vor încăpățâna să rămână mute, nu ne rămâne decât să ne bălăcim în propriile noastre chinuri, să ne îmbuibăm cu propria noastră fiere.

Fiecare bolnav este, în felul său, un trișor. El se apleacă asupra infirmităților sale, ocupându-se de ele în chip atât de minuțios, tocmai pentru a nu se gândi la moarte, pe care o escamontează îngrijindu-se. Moartea nu e privită în față decât de aceia, puțini la număr, care, înțelegând "inconvenientele sănătății", nu iau nicio măsură pentru a o păstra sau a o redobândi.

Isprăvile cele mai odioase ce i se pun în cârcă demonului ne apar, în efectele lor, mai puțin dăunătoare decât sunt temele sceptice când încetează a mai fi un joc și devin o obsesie. A distruge înseamnă a acționa, a crea în răspăr, adică într-un mod cu totul special, a-ți manifesta solidaritatea cu ceea ce este. Ca agent al neființei, Răul se inserează în economia neființei, este deci necesar, îndeplinește o funcție importantă, chiar vitală.

Carne ce se emancipează, se răzvrătește și nu mai vrea să slujească, boala este apostazia organelor; fiecare înțelege să acționeze singur, fiecare, dintr-o dată sau treptat, încetând să mai joace jocul, să mai colaboreze cu celelalte, se aruncă în aventură și capriciu. Conștiința nu poate atinge o anumită intensitate decât dacă organismul suferă și chiar se dezagregă: conștiința, la începuturile ei, este conștiință a organelor. Cât timp suntem sănătoși, le ignorăm; boala ni le revelează, ne face să înțelegem cât sunt de importante și de fragile și cât de mult depindem de ele.

Libertinajul, desfrâul chiar, se potrivesc cu civilizația, sau cel puțin aceasta se acomodează cu ele. Dar deruta, când se întinde, este redutabilă pentru orice civilizație, care se îndreaptă atunci către cei ce n-au fost încă atinși de ea. Barbarul începe să seducă, să fascineze spiritele delicate, spiritele chinuite, care-l invidiază și-l admiră, uneori în mod deschis, cel mai adeseori într-ascuns, dorind, fără să și-o mărturisească totdeauna, să i se aservească. Este de netăgăduit că ele se și tem de el; dar această teamă, nicidecum salutară, contribuie, dimpotrivă, la aservirea lor viitoare, ea le slăbește, le paralizează și le cufundă și mai mult în obsesie și impas.

De îndată ce te lași în voia unei pasiuni, fie ea nobilă sau sordidă, ești sigur că vei trece dintr-un chin în altul. Însăși aptitudinea de a simți cu patimă arată că ești predestinat să suferi. Iubim doar pentru că în mod inconștient am renunțat la fericire. Spusa brahmanică este inatacabilă: "De fiecare dată când îți creezi o nouă legătură, îți înfigi în inimă, ca pe un cui, o nouă durere."

Ce ușurare simți când te crezi inaccesibil atât laudei cât și blamării și când nu mai ții să impresionezi pe nimeni! Ciudată ușurare, străbătută de momente de opresiune, eliberare dublată de suferință.

Suntem liberi să ne inventăm chinurile; odată inventate, ele nu sunt decât poză și simulacru; doar acelea contează care țâșnesc din nou în ciuda voinței noastre.

Tot ce respiră, tot ce are culoarea ființei dispare în imemorial. Am gustat oare cu adevărat odinioară seva lucrurilor? Ce savoare avea? Acum îmi este inaccesibilă - și insipidă. Sațietate din prea mare lipsă.

E primejdios să afișezi indiferența, când nu-i ești predestinat: pierzi astfel multe defecte prețioase, necesare împlinirii unei opere. A ne scutura de bătrânul om din noi înseamnă a ne lipsi de propria noastră substanță, a ne înfunda de bună voie în impasul purității. Fără aportul trecutului nostru, al mocirlei noastre, al corupției noastre atât recente cât și originare, spiritul șomează. Vai de cel ce nu-și sacrifică mântuirea!

Oricare i-ar fi meritele, un om sănătos ne dezamăgește întotdeauna. E cu neputință să-i acorzi cea mai mică încredere, să vezi în spusele lui altceva decât pretexte sau acrobații verbale. Experiența chinului, singura care conferă o anumită greutate cuvintelor noastre, îi lipsește, după cum îi lipsește și imaginația nefericirii, fără de care nimeni nu poate comunica cu aceste ființe separate: bolnavii; este adevărat că dacă ar poseda-o, n-ar mai fi sănătos.

Zadarnic supunem universul și ni-l însușim, atâta vreme cât nu vom fi învins timpul, vom rămâne doar niște sclavi.

A nega înseamnă a afirma în răspăr.

Să te aservești, să-ți afli un stăpân, iată ce caută fiecare. Și tocmai ce refuză scepticul. El știe totuși că de îndată ce slujești, ești mântuit, pentru că ai ales; și orice alegere este o sfidare aruncată nedeterminării, blestemului, infinitului. Oamenii au nevoie de puncte de spijin, ei vor cu orice preț certitudinea, chiar în detrimentul adevărului. Și fiindcă certitudinea e dătătoare de viață, iar ei nu se pot lipsi de ea, chiar când o știu mincinoasă, vor trece peste orice scrupul în strădania lor de a o obține.

În orice ființă care nu știe că există, în orice formă de viață lipsită de conștiință există ceva sacru. Cel ce n-a invidiat niciodată regnul vegetal a trecut pe lângă drama omului, ignorând-o.

În marginea lui Dumnezeu, a lumii și a sinelui, mereu în margine! Ești cu atât mai om cu cât simți mai bine acest paradox, cu cât meditezi mai mult la el și cu cât percepi mai bine nonevidența destinului nostru; căci e de necrezut că poți fi om..., că dispui de mii de chipuri și de nici unul, și că-ți schimbi identitatea în fiecare clipă, fără să te desparți totuși de propria-ți decădere.

Citate din Caderea in timp de Emil Cioran

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Vin 26 Apr 2013, 09:23

Calomnii mitologice de Octavian Paler

Dacă citești cartea lui Octavian Paler, Calomnii mitologice. Fărâme din conferințe nerostite, să nu te apuci, dacă nu ai o bază mitologică bună.

Cartea este mai mult o abordare eseistică a miturilor și a felului în care au fost ele interpretate de-a lungul timpului. Acest roman, de mi-e permis să-l scriu așa, se deschide cu argumentul autorului față de titlul, subiectul și felul în care sunt abordate miturile prezente în roman. De asemenea, este prezentă și o scurtă biografie a autorului, prin care ni se recomandă și ni se prezintă începuturile timide ale acestuia într-ale scrisului.

Dacă ați crezut că Don Juan a fost un inegalabil cuceritor, citiți romanul și veți afla că de fapt el a fost un fricos, i-a fost frică să se așeze la locul său. De aceea a intrat în mit, prin numărul impresionant de femei pe care le-a sedus, 1003.

Probabil credeați că Roma a căzut din cauza barbarilor, însă v-ați gândit probabil că Roma ar fi căzut din propria ei greutate, că ajunsese la o așa mare parvenire și mediocritate, încât (de)căderea ei era inevitabilă? Dar de Narcis?

Desigur, știm cu toții că el s-a sinucis din cauza faptului că și-a văzut chipul reflectat într-o fântână, și că a dus dincolo de fizic maxima „Cunoaște-te pe tine însuți.” Dar cine s-a gândit că poate datorită înfumurării sale în ce privea femeile (misoginism mitologic), zeița Nemesis s-ar fi supărat pe el și a hotărât ca el să moară la vederea chipului său în apa unei fântâni dintr-o pădure mitologică?

Și ar fi multe de spus, despre Don Quijote, despre Barbari, despre Procust, care se presupune că își nivela victimele pe două paturi, unul mai mare și unul mai mic. Dar poate că el nu a fost doar un tâlhar, ci și un profesor de estetică. Cine știe?

Sau poate că misterul edenic nu este chiar un mister, ci poate este și el un mit calomniat. Explicația o găsiți în acest roman eseu, pe care Octavian Paler vi-l întinde spre a-l lectura și a-l combate, într-un fel sau altul, în ce privește abordarea miturilor.

http://www.azicitesc.com/recenzie-calomnii-mitologice-farame-din-conferinte-nerostite-octavian-paler/


_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Vin 03 Mai 2013, 11:48

Nuntă în cer de Mircea Eliade


Nu-ți dai seama ce copleșitor lucru e să simți câteodată că timpul ți-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esențiale la vremea lor și că ai să te trezești într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva.

Mircea Eliade în Nuntă în cer

Camaraderia dintre un bărbat și o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenți sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărășie mai mult sau mai puțin insipidă, foarte puțin interesantă sufletește, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puțin interesante. Iar prietenia între un bărbat și o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligență și susținută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.

Mircea Eliade în Nuntă în cer

N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc în modul acesta niciodată o femeie. O privesc însă întotdeauna cu bunăvoință și aștept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi ofere. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistență, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-și subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat. Un bărbat care privește cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreție. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea.

Mircea Eliade în Nuntă în cer

Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaților: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezența bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.

Mircea Eliade în Nuntă în cer

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Sam 18 Mai 2013, 13:59

Un om norocos de Octavian Paler

Prefata de Mircea Iorgulescu
Editia a II-a

Un azil de batrani izolat pe malul marii, in vecinatatea unei mlastini, a unor faleze de marmura si a unui sat de pescari. Este locul in care Daniel Petric, un sculptor fara vocatie, dupa experiente lamentabile (adolescent fiind, trece printr-o scoala de corectie, apoi este internat intr-un ospiciu, ajunge si la puscarie), descopera o realitate absurda, o viata guvernata de frica, ura, denunturi, lasitati agresive, violenta si amenintare.
Omul norocos din romanul lui Octavian Paler se afla in captivitatea fara speranta a cosmarului permanent si generalizat. Totul in aceasta carte, una dintre cele mai intunecate carti din toata literatura romana, e cosmar, halucinatie, un nesfirsit vis rau. Delirul oniric angoasat s-a substituit realitatii complet si ireversibil. Nu sunt anulate diferentele, frontiera dintre veghe si vis, pragul dintre real si cosmaresc: anulat este realul insusi, anulata e starea de veghe. Un roman de ambianta fantastica, o parabola neagra si enigmatica, in genul prozei lui Franz Kafka, Dino Buzzati, Julien Gracq, Samuel Beckett si, dintre romani, A.E. Baconsky. Si un roman sardonic, titlul fiind – era evident dupa numai cateva pagini – in raspar. O antifraza, figura retorica in perfect acord cu umorul taciturn al scriitorului.” (Mircea Iorgulescu)

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Mar 04 Iun 2013, 10:12

Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Recent am terminat lectura romanului “Noaptea de Sânziene”, care impresionează, asemenea și celorlalte scrieri ale lui Mircea Eliade prin simbolism profund. Eroului central – Ștefan Viziru, este obsedat pe parcursul întregii acțiuni de problema Timpului, mai exact de problema ieșirii din Timp. Viața eroului a fost marcată de două stări paradisiatice: camera Sambo, în copilărie și întâlnirea frumoasei Ilene, într-o pădure de la periferia Bucureștiului în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie).

Camera Sambo a reprezentat pentru tânărul Ștefan un rit de inițiere într-o lume a misterelor – „unde timpul s-a oprit”: “Storurile erau trase și în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu știu de ce, mi se părea că totul plutește acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile și lăzi, și coșuri cu hârtii și jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Și atunci, în clipa aceea, am înțeles ce este Sambo. Am înțeles că există aici pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, și totuși invizibil celorlalți, inaccesibil celor neinițiați – există un spațiu privilegiat, un loc paradiziac, pe care dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita toată viața. Nu știu de unde izvora acea beatitudinea fără nume”.

În același timp, există un amănunt care îl face să se simtă nefericit și străin de propria sa natură: asemănarea chipului său cu a scriitorului Ciru Partenie. Chiar și întâlnirea cu viitoarea sa soție se datorează unei confuzii, Ioana face cunoștințău Ștefan când îl confundă pe stradă cu Partenie. Ulterior, el va fi convins că ea îl iubește doar ca pe un chip al unui scriitor cunoscut, încât nu se vede ca o persoană ci doar un purtător al unei imagini.

Încercând să regăsească stare paradisiacă din copilărie, Ștefan transformă o odaie din hotel într-o “cameră secretă”, în care își petrece uneori timpul când este plecat de acasă.

Întâlnirea Ilenei în noaptea de Sânziene, cum este numit în popor solstițiul de vară, când ziua este egală cu noaptea, “iar porțile cerurilor se deschid pentru cei care știu să le privească”. Acest moment îl marchează atât de mult pe Ștefan, încât el până la sfârșitul vieții se va afla mereu în căutarea Ilenei, chiar dacă continuă să-și iubească soția – Ioana. Noaptea de Sânziene îl readuce pe Ștefan la cunoașterea “stării primordiale”, la o trăire profundă a propriei sale existențe. Ileana nu îl atrage ca o femei, ci ca un simbol al Cunoașterii și al Vieții. Dorul de Ileana se transformă într-un dor pentru raiul pierdut.

Aici putem face o paralelă cu basmul “Tinerețe fără bătrânețe și viața fără de moarte”, unde eroul ajunge pe un tărâm în care obține nemurire. Dar venindu-i dorul de casă, revine acasă și descoperă că de la plecare lui au trecut secole întregi. Tărâmul îndepărtat se afla în afara Timpului, în afara istoriei.

În această perioadă viața sa este influențată și de evenimentele politice din acea perioadă: fiind suspectat că ar colabora cu legionarii, este arestat și trimis în lagărul de concentrare de la Miercurea Ciuc de către regimul regelui Carol al II-lea. Tot aici el prinde și vestea asasinării a lui Corneliu Zelea Codreanu: “Deținuții ieșiră din camere și se adunară în mai multe grupe în curte. Dar îndată ce unul din ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau și înălțau armele. Până ce un plutonier se îndreptă spre sârme cu un jurnal în mână și făcu semn să se apropie cineva. Înaintă un bărbat înalt, subțire, cu barba de timpuriu albită. Plutonierul înfășură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult și-l zvârli peste sârme. Celalt se plecă să-l ridice și se îndreptă către mijlocul curții desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul, și se clătină. Toți se repeziră la el. Apoi Ștefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: “L-au împușcat pe Căpitan!” Nu se mai auzi, atunci o răsuflare în toată curtea. Tăcerea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt. În clipa următoare, îi văzu pe toți căzând în genunchi, izbucnind în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alții urlau ca niște câini loviți. Cu armele în mâini, jandarmii îi priveau. Ștefan își făcu o cruce și-și plecă fruntea, fără gânduri”.

Aici nu e vorba de o ficțiune, autorul descrie propria experiență. Într-adevăr în iulie 1938 Mircea Eliade este arestat fiind suspectat de propagandă legionară. Timp de trei săptămâni el este ținut le sediul Siguranței, unde este somat să semneze o declarație de disociere de Mișcarea Legionară, însă refuză să facă acest lucru. În luna octombrie el este trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, iar după ce începe să scuipe cu sânge este transferat la sanatoriul de la Moroeni. Din cauza bolii este eliberat la 12 noiembrie.

Moartea liderului legionar va împinge la dezvoltarea ideii de jertfă – nunta cosmică a omului cu Moartea, reflectată în miturile românești “Meșterul Manole” și “Miorița”. Aceste idei Eliade le va reflecta în drama “Iphigenia”, care potrivit unor critici, reprezintă metaforic moartea lui Corneliu Zelea Codreanu și mitul jertfei legionare.

Timpul, precum și istoria era pentru Ștefan ca pântecele unei balene, din care omul nu poate ieși, iar viața o succesiune de labirinte. Istoria pentru Eliade este un blestem, un antipod Cosmosului – o ieșire din timp. “De tot ce se întâmplă în lume sunt și eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că sunt și zeci de milioane, ca mine. Și cum pentru societățile moderne lumea însemnă tot mai puțin Cosmos și tot mai multă istorie, îți dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta în afara de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibrați”.

Dezechilibrat despre care vorbește personajul lui Eliade este omul modern, lipsit de un centru – de autenticitate. Ruperea din existența profană și situarea într-un spațiu sacru și timp sacru îl readuce în armonie cu Cosmosul.

Desigur, această operă nu poate fi finisată decât printr-un sacrificiu. Reîntâlnirea Ilenei într-o pădure de la periferia Parisului se sfârșește cu moartea celor doi într-un accident rutier.

Romanul lui Mircea Eliade “Noaptea de Sânziene” merită de citit, însă nu ca un roman oarecare, ci ca un material care invită spre o meditație permanentă.

http://octavianracu.wordpress.com/2011/09/29/noaptea-de-sanziene-in-cautarea-timpului-si-spatiului-sacru/

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Mar 11 Iun 2013, 12:36

Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde

Portretul lui Dorian Gray (în engleză The Picture of Dorian Gray) este un roman scris de Oscar Wilde. Cartea, singurul roman terminat al lui Oscar Wilde, este astăzi una din cele mai cunoscute opere ale sale. Publicat prima dată în 1890 în revista Lippincott's, Portretul lui Dorian Gray a fost republicat în 1891, într-o variantă revizuită și extinsă de Wilde, care a eliminat anumite pasaje controversate și a adăugat 7 capitole și o prefață aforistică.

Eroul principal al acestui roman deja clasic al lui Oscar Wilde este Dorian Gray, un bărbat bogat, fermecător și naiv, care este obsedat de dorința de a rămâne de-a pururi tânăr și frumos, iar pentru asta și-ar vinde și sufletul. După ce un prieten îi face portretul, tânărul rămâne cu regretul că în timp ce viața și scurgerea anilor îi vor distruge frumusețea, portretul va rămâne tânăr. El ar dori să inverseze situația. În curând tânărul ajunge sub influența Lordului Henry Wotton, un prieten cinic, care îi imprimă gustul vieții. Dorian se aruncă în plăceri egoiste și rafinate și atrage mulți bărbați și femei pe calea păcatului, apoi decade tot mai mult și are parte de toate formele și felurile depravării. Evenimentele iau o întorsătură neașteptată când află că dorințele i s-au împlinit: fața și ochii lui păstrează frumusețea tânărului naiv , dar portretul, pe care îl ține ascuns cu grijă într-o cameră secretă, îi arată chipul adevărat, brăzdat de timp și de fărădelegi. El înțelege că trebuie să-și schimbe viața. Pentru a se spăla definitiv de păcat, trebuie să distrugă teribilul martor al trecutului său...

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 01 Iul 2013, 10:16

Memoriile unei gheise de Arthur Golden

Bestseller international, numarul 1 in topurile din Europa si America, vandut in peste 4 milioane de exemplare si tradus in peste 35 de limbi. Ecranizarea romanului poarta semnatura regizorului Rob Marshall si a primit in 2006 un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar si 3 premii Bafta.

Ce este o gheisa? Un obiect al dorintei. O opera de arta in miscare. Un actor, un artizan, un entertainer, dupa traditia japoneza. Un tip uman la granita cliseului cultural, imposibil de redat in categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care poseda, in cea mai inalta masura, rafinamentul artelor lumesti.

Chiyo, o fata dintr-un sat de pescari, este vanduta unei okiya pentru a fi initiata in artele gheiselor. Ritualurile seductiei sunt nenumarate, intr-o lume al carei esafodaj se sprijina pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginitatii unei adolescente, sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheisa, ajunge sa stapaneasca destine, sa detina secrete si sa construiasca un imperiu al erotismului ritualic.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 08 Iul 2013, 08:25

Amurgul idolilor de Friedrich Nietzsche

Tot ce-au mânuit filozofii de milenii încoace n-au fost decât concepte mumificate; nimic real n-a ieșit viu din mâinile lor.

Scris la 1889, Amurgul idolilor se constituie ca o replică biciuitoare la adresa tuturor marilor idei, lumini calăuzitoare pe care, cel mai adesea, filozofii le-au urmat orbește. Nietzsche nu se conturează doar în ipostaza de critic, ci și în cea de remodelator al rămășițelor ideatice, pe care el le numește idoli, de cele mai multe ori falși.

De la lumea adevărată, a ideilor, a lui Platon până la sistemul de învățământ și de la creștinism până la spiritul german, filozoful ia în răspăr toate ideile ce contravin dorinței de viața, a pulsiunilor dionisiace și a beției cunoașterii apolinice.

Conceptul de rațiune, de pildă, dezvoltat cu precădere în Grecia este așezat la antipodul instinctului. Două noțiuni opuse, dintre care doar una este salvatoare: Trebuie să fii deștept, clar, lucid, cu orice preț: orice fel de cedare în fața instinctelor te duce în jos.... În aceeași direcție merge și când condamnă morala și creștinismul. Cele două concepte, strâns legate unul de celălalt sunt blamabile pentru limitele pe care le impun vieții, sunt castratoare: Morala antinaturală, adică aproape orice fel de morală învățată, venerată și predicată până acum se întoarce contra instinctelor vieții – ea este o condamnare când ascunsă, când fățișă și neobrăzată a acestor instincte.

Nici germanii nu sunt iertați de condeiul veninos al lui Nietzsche. Filozoful îi condamnă că și-au pierdut spiritul, pathosul și s-au lăsat pradă unei moleșeli ca aceea indusă de spuma berii. Universitățile sunt, la rândul lor, pepiniere de gură-cască și fuduli. Într-o lume a decadenței, așa cum o numește el adesea, Nietzsche găsește ca unică soluție dărâmarea idolilor venerați mult prea mult și care și-au pierdut acum din puterea lor salvatoare, de-au avut-o vreodată. Trecerea trebuie să fie dură, bruscă, de natură să nimicească, de unde și subtitlul cărții: Cum se filozofează cu ciocanul . Ceea ce propune el, în fond, este extazierea în fața vieții și refuzul normei ce încorsetează predilecția naturală către voioșia simțurilor și a inteligenței.

Scrisă deopotrivă cu pasiune, dar și puternic argumentat, Amurgul idolilor este o carte a răzvrătirii, specifică sufletelor tinere, singurele în măsură să-și pună întrebări, să ridice probleme și să se ridice împotriva suflului fetid al vechimii.

http://www.bookblog.ro/recenzie/amurgul-idolilor-reintoarcerea-la-pasiuni/

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 15 Iul 2013, 10:12

Caminante de Octavian Paler

O carte scrisă de autor când avea 52 de ani, un moment de introspecție, de mărturisiri. In cartea sa am găsit un pasaj care are alt impact sentimental acum, când autorul are deja 5 ani de când e “caminante” (adică un călător) prin univers.
“ Am fost, în același timp, zgârcit și generos, gălăgios și tăcut. Am declarat că sunt un anticălător și am scris cărți de călătorie. N-am avut nimic complet, dar am fost ferit de sărăcia totală. Unora le-am putut părea un om cu voință, dar numai eu știu câte hotărâri am amânat pentru alte scadențe, până ce am reușit să le uit. Am iubit, dar tocmai înlăuntrul iubirilor mele m-am lovit de singurătate. N-am știut niciodată să renunț și, pe de altă parte, nu m-am priceput să îndrăznesc fără să fiu impulsiv. Am visat excesul și am trăit măsurat. Iată ce e echilibrul meu. Mă frământă vinovățiile, dar niciodată n-am fost în stare să le detest până la capăt. "
"Și cunosc bine motivele pentru care am fost singur, ca și pe cele pentru care am avut nevoie de dragoste și de prietenie. Cine citește atent ceea ce scriu va observa că nici măcar n-am mințit, încercând să par altceva decât ceea ce sunt. Cum s-ar zice, am trăit mereu la o răscruce. Și chiar în cărțile mele am făcut același lucru. Am privit în același timp spre poezie și spre proză. N-am fost niciodată capabil de opțiuni limpezi. E, bineînțeles, inconfortabil să trăiești astfel, dar n-am ce face. Nu mă pot vedea pe un singur talger al balanței. Și dacă trebuie să-mi reproșez o vină, știu de unde vine reproșul. De la cealaltă jumătate a mea.”
Câteva fraze care-l definesc pe Octavian Paler omul, cu visele, contradicțiile din el și care ni-l face și mai drag pentru confidențele sale. „Caminante” nu e doar o carte de călătorii. E o mărturisire a trăirilor scriitorului prin îndepărtatele ținuturi ale Mexicului. Găsesc în cartea pe care vreau s-o readuc în „vizorul” dumneavoastră și altceva în afară de descrierea unor locuri exotice din punctul nostru de vedere. Paler ne vorbește de contradicții, despre lupta dintre civilizații, despre culturi diferite, sau de diferențele de mentalităti care nu pot și nu au cum să dispară de pe cele două continente. Contradicțiile sunt, de fapt, prezente în fiecare mexican, și
„nu e simplu să trăiești cu un suflet scindat. Mexicanul aspiră să-și recucerească trecutul și, pe măsură ce-l recucerește, se lovește de obstacole care îl împing în impas. Pentru că el nu mai poate fi nici spaniol, nici indian.”
Spania, țara conquistadorilor, înseamnă, la rându-i, alte contradicții:
 „La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediției. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier și o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea și n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb și Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscățivul și încăpățânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări.”
In Ciudad de Mexico, Paler a ajuns în timpul unui carnaval.
„Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preț. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriașei energii pe care o risipește. Bărbați în puterea vârstei se comportă ca niște copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli și fără limite, cu o sinceritate care încântă și derutează.Mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-și combate tristețea, pentru a ieși din sine însuși. Fără ele, fără zgomotul și strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine.Se bucură violent ca să-și poată relua după aceea singurătatea.[…]Cunoscători ai sufletului mexican m-au făcut să înțeleg că, simțindu-se vulnerabil, mexicanul e gata să riște totul. Temându-se de primejdii, nici una nu i se pare prea mare. Demnitatea înseamnă probabil pentru el să-și ascundă cât mai bine teama.[…] Rezervat și cordial în același timp, mexicanul îți dezvăluie sufletul atât cât trebuie pentru a observa că ai în fața ta o enigmă. Îl observi și ți se pare liniștit. Chiar impasibil. Dar pe neașteptate va pune mâna pe o machete dacă are senzația că a fost insultat.”
Un alt fapt care sare în evidență e
„felul cum trec familiile de mexicani. Mai întâi bărbatul, adăpostit sub un sombrero impunător. El reprezintă, evident, forța și orgoliul. Se uită undeva în față, ca și cum nu l-ar interesa drumul pe care merge, ci numai problema orizontului. Apoi, la un pas în urmă, femeia și copiii. Bărbatul e vanitos, iar femeia pare să încurajeze această vanitate. Ea se supune de bunăvoie autorității indiscutabile a bărbatului.”
Atitudinea mexicanului în fața morții l-a surprins pe Paler:
„Obișnuit să mă tem de moarte, m-am mirat s-o văd, în Mexic, sărbătorită.       […] sunt amănunte care descumpănesc în Mexic un om înclinat, mai degrabă, să evite gândul că într-o zi va muri...Cum să consideri prăjiturile funebre care se pun peste tot în vânzare înainte de sărbătoarea morților? Ori gestul incredibil de a trimite ființei iubite un mic sicriu de zahăr, pe care e scris prenumele ei. Mărturisesc, nu izbutesc să înțeleg aceste relații ciudate cu moartea.”
In Mexic,
„regăsești mereu o pasiune care ezită între tristețe și nevoia de spectacol. Ca și Spania, Mexicul nu poate despărți frumusețea de tristețe. Ca să te convingi de asta, e destul să vezi, câteva zile la rând, cactuși pe o câmpie uscată. "Cactuși-candelabru" sau cactuși obișnuiți. Plantă a răbdării, așteptând ca, după zile și săptămâni de arșiță, să vină în sfârșit ploaia."
Nu numai relația mexicanilor cu moartea e altfel decat în Europa (să comparăm doar cu continentul nostru). Chiar relația cu unele „surse” care ar putea să aducă sfârșitul e interesantă, și pe care Octavian Paler nu putea să n-o observe, vulcanii.
„A iubi un vulcan e, probabil, chiar mai mult decât o dovadă de curaj. Poate că există o logică în dragostea pentru vulcani. Așa cum există o logică în faptul că iubim mai mult viața după ce descoperim că o vom pierde.”
O remarcă interesantă făcută de autor despre relația mexicanului cu vulcanul Popocatepetl:
„În zilele de maximă limpezime, mexicanii zic despre Popocatepetl: "se vede". Nici nu e nevoie să pronunțe numele muntelui. Poate că și despre fericire se poate spune uneori la fel.”
Vizita în Mexic a însemnat și vizitarea unor locuri unde băștinașii au fost „convinși” de spanioli prin metode specifice acelor vremuri:
„Abia intrați în incinta fostei închisori spaniole, începe să plouă. O ploaie piezișă, rece și dușmănoasă, care amenință să compromită vizitarea acestei fortărețe sumbre unde spaniolii le-au arătat indienilor recalcitranți toate resursele de persuasiune ale Inchiziției.”
Dacă n-ar fi fost tragic, aș putea zâmbi…”Resursele de persuasiune ale Inchiziției”…
Natura e ceva spectaculos în sine. Acolo, e neașteptat de spectaculos, de diferit, de straniu…
„Lumina după-amiezii apasă zidurile fără să le oprime. Arbori calzi, deveniți aproape muzică, își mișcă frunzele, ca un tigru somnoros mușchii. Pădurea tropicală colcăie, parcă, de amenințări. O întreagă literatură m-a pregătit, de altfel, să n-o pot vedea cu ochi normali. Aventuri, liane, capcane la tot pasul, toate mi se învălmășesc prin minte. Dar, la urma urmei, de ce socotim jungla o pădure patologică? Ea e un triumf al vieții. Și nu e stimulată cu îngrășăminte chimice, cum obișnuim noi, în Jungla civilizată", să ajutăm plantele. E mai multă sănătate într-o junglă decât în toate livezile și grădinile noastre, ordonate, îngrijite. Jungla e un mic paradis încâlcit unde Dumnezeu nu și-a făcut timp să intervină sau n-a vrut, lăsând vegetația, animalele și păsările să se bucure de soare și de ploile tropicale, dar mai ales de libertate. În acest paradis se și moare.”
O seară într-un restaurant în orașul Merida. Doi localnici cântă:
„Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...
Cum se traduce oare "caminante"? "Drumeț"? Nu, nu-mi place. Poate, "călător".
O consemnare făcută de autor care poate lămuri titlul jurnalului de călătorie în Mexic.
Tot același cântec lămurește, în parte, tristețile autorului:
„Caminante, / Caminante...
"Nu suntem pentru totdeauna pe pământ; doar puțintel aici", suna cântecul.
Și eu am ascultat cântecul/Sărmanul de mine, /
Caminante, / Caminante...”
…și ale noastre…
Tot Paler e cel care definește menirea adevărată a călătorului, dar a acelui călător care, mergând undeva, în primul rând se (re)descoperă pe sine…
„Desigur, a vedea înseamnă, mai întâi, nevoia să vezi. Dar, probabil, nu descoperim nimic cu adevărat important într-o călătorie, dacă nu descoperim nimic în noi înșine. La fel ca în Odiseea, o călătorie e, în cele din urmă, în secret, aproape totdeauna o călătorie spre adevărurile noastre și un prilej de clarificări, când ea nu se oprește la simple impresii.”
In „Caminante” scrie că :
“ Există călătorii care nu se termină niciodată.”
Tot ce-a scris Paler mă determină să consemnez o părere personală: există cărți care nu se „termină” niciodată! Se „reînnoiesc” la fiecare recitire…


_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Mar 23 Iul 2013, 07:56

Mândrie și prejudecată de Jane Austen

Mândrie și prejudecată este un roman scris de Jane Austen. Publicat prima dată în 28 ianuarie 1813, este al doilea ei roman publicat. Manuscriptul inițial a fost scris între 1796 și 1797 în Steventon, Hampshire, unde Austen a trăit în aceea parohie. Denumit inițial Primele Impresii, nu a fost niciodată publicat cu acest titlu și următoarea revizie a romanului a fost redenumită în Mândrie și Prejudecată.

La Longbourn în Hertfordshire, familia Bennet primește cu bucurie vestea sosirii domnului Bingley împreună cu cele două surori ale sale și cu prietenul său domnul Darcy. Aceștia doi erau niște tineri burlaci bogați cu care cele cinci fete Bennet: Jane, Elizabeth, Mary, Kitty și Lydia speră să se mărite. La primul bal dat în cinstea sosirii lor, Jane, cea mai mare dintre fete, dansează cu domnul Bingley, în timp ce Liz este ignorată de domnul Darcy. La scurt timp după aceasta, Jane primește invitația de a veni în vizită la Netherfield. La insistențele mamei ei pleacă călare, o prinde ploaia pe drum și răcește. Rămâne câteva zile acolo, Elizabeth vine să o vadă. Liz face cunoștință cu domnul Wickham, un ofițer din regimentul... Acesta îi povestește legăturile lui cu Darcy și modul în care acesta l-a nedreptățit. Sosește acel domn Collins la Longbourn, un văr al tatălui fetelor, un preot care vrea să se însoare cu una din fetele Bennet. La început își îndreaptă privirile spre Jane, dar cum mama ei îl asigură că aceasta se va logodi în curând, îl sfătuiește să-și îndrepte atenția către Liz. Bingley organizează un bal la Netherfield la care Elizabeth dansează cu Darcy, restul familiei Bennet făcându-se de rușine prin lipsa de maniere. Liz respinge cererea în căsătorie a lui Collins, care ar fi putut rezolva problema moștenirii moșiei familiei în absența unui urmaș de sex masculin. Bingley cu surorile lui și domnul Darcy pleacă de la Netherfield înapoi la Londra. Domnul Collins o cere în căsătorie pe Charlotte Lucas, prietena lui Liz. Jane pleacă la Londra, în vizită la niște rude. Acolo ia legătura cu Caroline Bingley, cu care corespondează. Elizabeth pleacă în vizită la domnul Collins și Charlotte la Hunsford, unde locuiește și lady Catherine de Bourgh, mătușa lui Darcy. Cu toții iau masa la aceasta din urmă. La Hunsford sosește și domnul Darcy, unde o întâlnește pe Liz. Îi mărturisește lui Elizabeth iubirea lui în ciuda tuturor piedicilor puse de inferioritatea rangului ei. Darcy îi dă lui Liz o scrisoare în care îi explică cum l-a făcut pe Bingley să plece de la Netherfield pentru a preîntâmpina o cerere în căsătorie adresată lui Jane fiindcă nu-i arătase prea mult atașament acestuia și motivele pentru care Wickham nu a mai primit parohia promisă de tatăl lui Darcy: acesta renunțase la ea în schimbul banilor pe care i-a cheltuit însă în scurt timp la jocuri de noroc. Întorcându-se să revendice parohia, Darcy a refuzat să i-o mai dea și atunci Wickham a încercat să fugă cu sora de 15 ani a lui Darcy, Georgiana, pentru a beneficia de partea ei de avere. Liz se întoarce la Longbourn. Regimentul pleacă din oraș spre dezamăgirea Lydiei și a lui Kitty. Lydia e invitată de doamna Forster la Brighton. Liz pleacă cu soții Gardiner în nord la Lacuri. În drumul lor trec și pe domeniul Pemberley al lui Darcy pe care-l întâlnesc acolo. Acesta se arată mult mai drăguț decât de obicei. Liz primește o scrisoare de la Jane în care e anunțată că Lydia a fugit cu domnul Wickham. Se întoarce acasă cu soții Gardiner. Tatăl fetelor pleacă la Londra în căutarea Lydiei, dar nu o găsește și se întoarce. Este găsită de domnul Gardiner și se presupune că acesta i-a oferit lui Wickham mulți bani pentru acoperirea datoriilor și pentru asigurarea traiului. Lydia se mărită cu Wickham la Londra. La nuntă participă și Darcy. Cei doi tineri căsătoriți pleacă în nord la Newcastle. Bingley și Darcy se întorc la Netherfield. Bingley o cere în căsătorie pe Jane. Catherine de Bourgh sosește la Longbourn pentru a-i comunica lui Elizabeth opoziția ei față de căsătoria ei cu Darcy. Jane și Bingley se căsătoresc, Elizabeth și Darcy de asemenea și se mută la Pemberley. Mary și Kitty rămân cu părinții lor.

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C3%A2ndrie_%C8%99i_prejudecat%C4%83

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 29 Iul 2013, 11:07

Unsprezece minute de Paulo Coelho

Romanul Unsprezece minute este povestea Mariei, o fata dintr-un sat brazilian, ale carei prime intilniri inocente cu dragostea o lasa cu inima franta. La o virsta frageda, ea se convinge ca nu va gasi niciodata dragostea adevarata, crezand in schimb ca "dragostea este un lucru cumplit care te face sa suferi..." O intalnire intamplatoare in Rio de Janeiro o face sa plece la Geneva, unde viseaza sa gaseasca faima si bogatie, dar sfarseste in strada, ca prostituata.
De aici incepe un film dur și înfiorător pe care-l întâlnim în atâtea reportaje și articole – despre fetele ajunse fără voia lor prostituate pe meleaguri străine. Și asta deoarece Maria alege într-un fel sau altul această meserie și ajunge să o practice în inima Elveției, într-unul dintre localurile „serioase” din Geneva. Așa cum o spune și Coelho – „Elveția era poate cea mai bună țară din lume ca să lucrezi ca prostituată”, ba chiar – „era o profesie ca oricare alta”. In Geneva, Maria se indeparteaza tot mai mult de dragoste, devenind tot mai fascinata de sex.

Trăindu-și viața, Maria ajunge să-i cunoască pe bărbați și începe să se cunoască și pe ea. Iar destinul îi este schimbat numai când face cunoștință cu un tânăr pictor. Acesta este cel care-i descoperă lumina personală, într-o cafenea aflată lângă vechiul drum de pelerinaj care duce la Compostela. Întâlnirea cu pictorul o va arunca pe Maria într-o luptă greu de câștigat – între vise și planuri, între ceva la ce tânjește și ceva ce și-a plănuit să aibă. Astfel va trebui să-și înfrunte demonii personali și pe aceia ai lui Ralf. Iar toate acestea, în lumea imperfectă în care trăim, cu umbrele și lumina ei, lume în care suntem datori să ne căutam povestea noastră, să învățăm să ne cunoaștem, să ne urmărim fericirea, așa cum încearcă și Maria…

http://sheherezada-stories.blogspot.ro/2009/07/unsprezece-minute-rezumatul-romanului.html#

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 05 Aug 2013, 08:33

Aventuri solitare de Octavian Paler
Anul de aparitie: 2008


Viata este un miracol ticalos de scurt (Octavian Paler)

Aventuri solitare este alcatuita din trei carti: un Jurnal la mare, unde solitudinea protagonistului e maxima; un Contrajurnal la mare, in care o croaziera a scriitorilor pe Marea Neagra si Marea Egee deschide contemplatia solitara spre «aventura» unei calatorii nu lipsite de pitoresc si invataminte; in fine, un Jurnal american, unde contactul cu alteritatea radicala a Lumii Noi da nastere unei naratiuni dinamice si provocatoare...

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Mar 20 Aug 2013, 08:56

Pădureanca de Ioan Slavici

I
Este vreme de holeră, în câmpia bănățeană, stăpânirea interzisese deplasarea oamenilor între localități, instituind măsuri de carantină, dar Busuioc, „bogătoiul” din Curtici, nu vrea să audă de acestea, trimițându‑și fiul, pe Iorgovan, și sluga, pe Șofron, după secerători dinspre munte, pădurenii. La coacerea grânelor, adaugă scriitorul, un adevărat exod se produce: „Simțind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mișcare, colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, și în câteva zile, cât ține locul din Murăș până la izvoarele Crișurilor, nu mai rămân prin sate decât moșnegii neputincioși, babele bătrâne și copiii nevrâstnici: setea de viață îi ia și‑i duce pe toți la sărbătoarea cea mare ce se ține în fieștecare an o dată pentru împărțirea pânei de toate zilele.”.
Despre Iorgovan aflăm că frecventase „cinci ani de zile școlile din Arad”, era cât pe ce „să se facă «domn»”, apoi a renunțat pentru că, socoti tatăl flăcăului, Busuioc, „tot mai bine‑i plugar de frunte decât boier de rând.”. Și că pleacă după secerători mânat de gândul aducerii Siminei, o pădureancă din Zimbru, sat de dincolo de Cil, pe care o îndrăgise în anul de dinainte – când o angajaseră tot pentru secerat – dar fără să aibe curajul apropierii de ea.

II
Gândind la fată, pe Iorgovan îl chinuie nehotărârea în privința atitudinii față de pădureancă, lipsa de claritate a trăirilor, simte parcă în sine ceva similar cu „acreala vinului stătut de fiert și încă nelimpezit.”, înțelegând că „E grozav lucru când vrei să nu voiești ce vrei și sâmți că nu poți voi nimic, ci te duce altul după cum te poate.”.

III
Șofron era „om ca de treizeci de ani, cătană‑mpărătească și era de mai mulți ani acum slugă cu simbrie, știa dar ce este datoria și porunca stăpânului.”; avea bani puși de‑o parte din simbrie – îi dăduse lui Busuioc pentru a‑i da la rândul său împrumut cu dobândă bună –, loc de casă în Curtici, cumpărat tot din munca lui, și simțea dorința de a‑și găsi o nevastă.

IV
Ajuns la casa Siminei, Iorgovan o găsește singură, și înlăcrimată pentru că văzându‑l își aduce aminte cursul relației lor – „S‑a nimerit așa. Pe când alți flăcăi se ațineau mereu după dânsa, feciorul lui Busuioc stetea departe și numai din când în când îi zicea câte‑o vorbă, pe care numai dânsa putea s‑o înțeleagă, și nici aceasta nu era vorbă de dragoste, ci vorba scurtă a omului ce vrea să‑și ascundă durerea. Astfel a stat trei luni aproape de dânsul, [rămăsese după secerat și pentru alte munci sezoniere] iar când era să plece dânsa, el trei zile de‑a rândul n‑a mai dat pe acasă, pentru ca nu cumva să deie față cu dânsa.”. În discuția ce a urmat, la întrebarea directă a fetei („ce vrei tu cu mine?”) Iorgovan afirmă lipsa deciziei, combinată cu forța negativă a sentimentului erotic („– Nimic! Știu numai că‑mi ești dragă de mi s‑au urât zilele.”).
Șofron, care aștepta în Cil întoarcerea lui Iorgovan din Zimbru cu secerători, este șocat în trepte la vederea Siminei („se uită la ea așa din întâmplare, apoi se uită mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată și în cele din urmă simți parcă i s‑ar fi stricat toată viața câtă‑i mai rămăsese, și întregul suflet i se strânse într‑un singur gând: s‑o ascunză ca numai el să știe de dânsa.”) și o pune lângă el, pe scândura vizitiului, așezându‑și haina sub ea.

V
După sosirea lui Iorgovan cu Simina și ceilalți secerători, în casa lui Busuioc se instaurează deruta: „Încă anul trecut simțise Busuioc că‑i plac feciorului său ochii pădurencii și s‑ar fi și mâhnit, poate, dacă nu i‑ar fi plăcut, fiindcă erau făcuți pe plăcute, dar c‑a trecut anul și nu i‑a uitat, dar că‑i plac atât de mult, încât își perde rostul și‑și omoară caii de dragul lor, asta îl punea pe gânduri.”. Iorgovan, la gândul pasiunii ce‑l cuprinsese și cu care nu știe ce să facă, se consideră lovit de destin („«Rău m‑ai bătut, Doamne!», zise el într‑un târziu.”) iar Șofron, cuprins de gelozie („simțea că‑și iese din fire și că trebuie să fie moarte de om.”), se adresează cu o cerere voalată în căsătorie tatălui Siminei, Neacșu, nedumerit și acesta în privința drumului de urmat.

VI
Ceea ce‑i reproșează Neacșu lui Iorgovan, într‑un dialog cu fiica sa – desfășurat în urma unui gest mărturisitor al lui Șofron: o sărutase, mai cu voia, mai fără voia ei – este indecizia flăcăului: „–Taică, îi zise ea, m‑am gândit și eu la toate dar, vezi, slujnică să‑i fiu, tot m‑aș simți fericită: e om cuminte și cu inimă bună./– Dar e slab de înger, îi răspunse bătrânul. Dac‑ar fi om ca Șofron, ai putea să treci și prin foc, și prin apă alăturea cu dânsul: dar grea e tovărășia cu un om care nu se uită mereu înainte, ci caută la tot pasul în dreapta și în stânga, ca să vază cum vor alții să‑l ducă.”. Anterior, fata avusese o discuție pe aceeași temă cu Iorgovan, la seceriș, și îi spusese, împăcată cu situația, că el se rușinează pentru dragostea lui, își ferește sentimentele de ochii lumii.

VII
Popa Furtună (poreclit astfel datorită agitației permanente), chemat de cumnatul său, Busuioc, la Curtici, pentru a‑l dezmetici în privința Siminei, îl sfătuiește pe tatăl lui Iorgovan să lase ca lucrurile să se dreagă de la sine, căci dragostea flăcăului se va stinge cu vremea. Dar soluția nu convine tatălui neliniștit („– Nu cunoști tu fata, întâmpină Busuioc. N‑aș voi deloc s‑o am noră, dar așa bătrân cum sunt, dac‑aș fi văduv, m‑aș face luntre și punte s‑o am nevastă. E deșteaptă, popă, și bine făcută și e frumoasă mare minune.”), rămas cu aceeași nedumerire în suflet.

VIII
Are loc o discuție lămuritoare între Iorgovan și Șofron, în cursul căreia Iorgovan recunoaște că nu vrea să se căsătorească cu Simina iar aceasta că ea îl dorește pe Iorgovan. În urma confruntării, Iorgovan răspunde unei întrebări a lui Neacșu („– De ce nu vrei, dacă vrei, că vrei?”), care asistase la discuție: „– Pentru că nevastă‑mea nu are să‑mi fie numai mie nevastă, îi răspunse Iorgovan, ci și părinților mei noră și rudelor mele om din casă, și ar trebui să fie moarte de om.”.

IX
Pupăză, un angajat sărac cu duhul al lui Busuioc la moara acestuia, moare, prins de roțile locomobilei scoase în câmp pentru treieratul grâului, acea locomobilă care servea și la antrenarea mecanismelor morii. Decesul a avut loc în câmp, fără lumânare la cap, prin urmare sufletul său, consideră oamenii, va rătăci nealinat printre cunoscuți.

X
Deoarece avea nevoie de secerători, popa Furtună se înțelege în acest sens cu oameni aduși la muncă pe pământul lui Busuioc, unde seceratul era pe terminate, inclusiv cu Simina, ceea ce îl tulbură pe Iorgovan. Într‑o discuție cu Simina, Iorgovan se comportă brutal, afirmând că își poartă osânda suferințelor pricinuite de relația cu ea, atitudine ce stârnește dezgustul fetei.

XI
Simina merge, însoțită de Șofron – care se oferise cu o bucurie ascunsă – după Iorgovan, aflat în birtul satului, unde feciorul lui Busuioc îi cere fetei, pentru a o înjosi dar și pentru a se înjosi pe sine, să petreacă alături de el. Fata primește, ca să evite scandalul și, probabil, pentru a produce apoi mustrări de conștiință flăcăului, care în cele din urmă renunță și este dus acasă de cei doi. Într‑o discuție ulterioară cu tatăl ei, Simina își motivează refuzul de a‑l părăsi pe Iorgovan: „– Nu pot, răspunse ea, nu că nu vreau; nu pot. Mi‑e frică, taică, mi‑e frică, mă tem c‑o să mă blestem toată viața. Nu‑l vezi tu unde a ajuns?”.

XII
Cu toate că are presentimentul morții sale (îi cere lui Șofron o lumânare de la înmormântarea lui Pupăză), Neacșu pornește către Socodor, la popa Furtună, lăsând sfat Siminei să apeleze, pentru orice nevoie, la Șofron, de care nu trebuie să‑i „fie greu”, adaugă bătrânul.

XIII
Popa Furtună merge la Curtici spre a‑l vesti pe Busuioc de moartea lui Neacșu, datorată holerei; aflând, Busuioc îl încredințează pe cumnatul său asupra hotărârii sale de a avea grijă de Simina („nu mai am zi bună în viața mea, dacă fata rămâne pe drumuri.”) după care precizează, adresându‑se lui Iorgovan: „Nu pentru că vrei tu, nici pentru că doresc eu, ci pentru că așa e rânduit de la Dumnezeu.”. Nimeni din casă nu îndrăznește să o înștiințeze pe Simina despre moartea tatălui, cu excepția lui Șofron, care o face simțind că e datoria lui.

XIV
Simina rămăsese nouă săptămâni la Socodor, căci „nu putea să‑l lase pe mortul ei singur.”, timp în care își aduce mereu aminte cuvintele tatălui: „Pui de cuc în cuib de cioară! Simion! Fata mea!”.

XV
Cu toate că Iorgovan rămăsese în continuare nehotărât în privința căsătoriei sale cu Simina, tatăl lui o cere de nevastă pentru fiul său, dar fata amână decizia, drept urmare Busuioc „rămase ca trăsnit din senin.”, neașteptându‑se la un asemenea răspuns.

XVI
Șofron are și el convingeri oscilante în privința relației cu pădureanca („De multe ori își zisese el că nu e Simina fată de seama lui și‑i era rușine că s‑a gândit vreodată, om ca dânsul, să o ieie de nevastă; acum însă iar simțea în el că tot nu e om pe lume care să‑i fie potrivit ca dânsul. Fiindcă grozav îi era dragă.”) dar, atunci când aceasta îi cere să se mute la Socodor, pentru a fi și el –a pretextează ea – alături de mormântul lui Neacșu, care ținuse la Șofron, el nu ezită, mai mult chiar, „era foarte fericit Șofron că are unde să se ducă și putea să steie cu Neacșu la Socodor.”.

XVII
Pentru a opri căsătoria lui Șofron cu Simina, Busuioc acceptă ca oamenii din sat cărora le dăduse banii lui Șofron cu împrumut să întârzie restituirea, la cererea lor, în ciuda faptului că Șofron solicitase restituirea

XVIII
Șofron, Busuioc și Iorgovan trăiesc cu convingerea că Simina nu ar putea să îl iubească pe Șofron, care își luase gândul de la ea, pe când fata „Simțea acum c‑a rămas singură‑singurică pe lumea aceasta.”. Drept urmare se angajează în casa unui văduv din Socodor, Martin, spre a avea grijă de el și de cei patru copii ai lui.

XIX
Aflând vestea despre instalarea Siminei în casa lui Martin, Busuioc are o reacție paradoxală și clarificatoare pentru el: „Îi părea bine […]: era lovită și simțea lovitura. Ar fi dat însă, mult ar fi dat s‑o poată scoate din casa lui Martin. Și totuși, era bine așa! O vedea în gândul lui tăvălită, aruncată în uliți și întâia oară simți lămurit că dacă ar găsi‑o așa cum o vedea în gândul lui, ar ridica‑o, ar curăți‑o și și‑ar încărca toată bogăția pe ea. Îi era rușine de această simțire, dar nu se mai ferea de ea.”.
Iorgovan merge la Arad, spre a‑și îneca în alcool amarul, împreună cu prieteni din vremea când fusese acolo elev.

XX
La gândul nerealizării căsătoriei plănuite de Busuioc, popa Furtună „simțea și acum că e mai bine așa. O știa pe soră‑sa Vica, îl știa pe cumnatu‑său Busuioc, îl știa pe nepotu‑său Iorgovan și nu‑și închipui un trai bun între dânșii fiind și pădureanca la mijloc.”.
În acest timp, Șofron o vizitează pe fată în casa lui Martin și cei doi își dau seama că „Erau stăpâniți unul de altul: ea simțea că trebuie să facă ceea ce zice el, și el, că trebuie să facă ceea ce zice ea.”.              

XXI
Pentru a‑și face rost de bani de băutură – după prima escapadă la Arad, când băuse pe datorie, vor urma și alte ieșiri similare („Din vinere în vinere el se dedea tot mai tare desfrâului.”) – Iorgovan îl înșeală pe tatăl său la socoteala veniturilor morii, iar după ce aude că Simina „să ține cu Șofron”, fiul lui Busuioc intră în depresie acută: „Îl vedea mereu înaintea sa pe Șofron, căutându‑și molcom de treabă […] se vedea pe sine lovind fără cruțare în Simina, bătându‑și joc de norocul său, tăvălindu‑se prin birturi, furând pe taică‑său și auzea neîncetat cuvintele: «Șofron e om, Iorgovane!»”, rostite de pădureancă.

XXII
Aflat la moara tatălui său pentru a verifica socotelile morarului, Iorgovan s‑a incendiat, nu se știe dacă din proprie voință sau prin accident; oamenii din sat spuneau că „Nenorocirea îl ajunsese năprasnic pe Iorgovan; a dat în graba lui peste stâlp, s‑a izbit de el, a spart lampa și a căzut aprins la pământ.”.
Îndată ce a auzit vestea, Simina este convinsă că Iorgovan „și‑a făcut el însuși nenorocirea.”, după care aleargă la Șofron spre a‑i face următoarea declarație: „Busuioc vrea, mi‑a spus‑o alaltăieri preuteasa, și eu nu mai pot, nu mai vreau, nu mă mai iartă firea să‑i zic ba. Îl iubesc, Șofroane, pe Iorgovan! Ce să mă fac, dacă‑l iubesc cum aș iubi pe copilul meu, și, Doamne ferește, mi‑e groază de gândul morții lui mai mult decât al morții mele.”. Nu va uita însă ca să adauge apoi ceva important: „– Nu pot, zise ea. Ce să fac, dacă nu pot?! Șofroane, nu mă părăsi./– Niciodată, răspunse el, tu știi că niciodată n‑o să te părăsesc.”.
După rostirea acelor cuvinte, va merge la Iorgovan, pe care îl găsește lipsit de puteri, ars dar cu șanse de a scăpa, spusese medicul, și care o trage spre el „și‑i sărută gura, apoi un ochi, apoi celălalt, apoi o depărtă, ca să se poată uita drept în fața ei, și iar o sărută.” – sunt primele și ultimele săruturi adevărate ale iubirii lor, căci puține clipe în urmă el își va da sufletul.

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/padureanca-de-ioan-slavici-rezumat

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Joi 29 Aug 2013, 08:24

Despre pedagogie de Immanuel Kant

Lucrarea cuprinde notele unui curs ținut de Kant la Universitatea din Konigsberg. Prin nota sa personală, ea reprezintă un subiect de profundă meditație atât pentru pedagogi și filosofi, cât și pentru mulți alți oameni care ar trebui să fie natural interesați de această temă.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 09 Sept 2013, 08:29

Poema rondelurilor de Alexandru Macedonski

Intre anii 1916-1920, adica in ultimii ani ai vietii, Alexandru Macedonski a scris 54 de rondeluri, consacrandu-se cu fervoare formei muzicale a rondelului, intr-o suita ce reprezinta o sinteza tematica si estetica a intregului sau univers poetic.
Faptul ca 52 de rondeluri au aparut in volum prima oara abia in 1927, postum, aureoleaza acest an in care a aparut si primul volum de versuri “Cuvinte potrivite” de Tudor Arghezi, marcand un moment deosebit in istoria poeziei romanesti.
Macedonski a apreciat locul de frunte pe care-l tin rodelurile in ansamblul cratiei lui poetice. In anul 1920, cu cateva luni inaintea mortii, meditand la o editie completa in zece volume de opere, din care primele patru urmau sa cuprinda versurile, poetul a renuntat la criteriul cronologic. Volumele de poezii trebuiau sa fie publicate in aceasta ordine: 1. Poema rondelurilor; 2. Noptile; 3. Flori sacre; 4. Cartea nestematelor, care inlocuia vechiul titlu Excelsior. Editorul si monografistul Adrian Marino opineaza ca “insusi poetul renuntase in cele din urma la cronologia stricta in favoarea unei ordini tematice”.
Nu este exclus ca, in conceptia editoriala a poetului, sa fie vorba nu numai de o ordine tematica, si de o ierarhie estetica, multe dintre rondeluri reprezentand floarea suprema a unei creatii, impreuna cu alte poeme, pe care poetul le selecta dintr-o vasta opera, in declaratii publice: “Noaptea de mai”, “Noaptea de decemvrie”, “Stepa”, “Lewski”, “Pe balta clara”, “In arcane de padure”.
Alexandru Macedonski si-a scris rondelurile in una dintre etapele cele mai intunecate si mai apasatoare ale zbuciumatei lui existente, de aceea la o cercetare de suprafata ar putea surprinde lumina intensa, atmosfera solara dominanta in acest ultim ciclu, care nu se poate explica decat prin puternica lui personalitate artistica, prin forta singulara de transgresiune si sublimare a vietii. Grav bolnav (in decembrie 1915 a avut un atac de anghina pectorala), batran si sarac, indurand o cumplita mizerie in timpul ocupatiei germane, fara foc in soba, arzandu-si biblioteca, agitat de alarmele si bombardamentele aeriene, batjocorit de dusmani, atacat violent si pentru bine si pentru erori, parasit de unii prieteni, Macedonski continua sa se agate de idealul lui de arta si umanitate, cu o sete nestinsa pana la sfarsit de a alerga spre naluca visurilor lui, neajunsa nicioadata, urmarita fara intrerupere.
El putea spune asemenea eroului tragic din drama sa “Moartea lui Dante”: “Necazurile m-au otelit si sufletul mi s-a facut de diamant”.
Exista in rondeluri atata soare, atata aur, atat argint, atata portelan, atata profuziune de roze si crini, atat extaz, atata euforie incat putem spune ca nici un alt poet n-a putut sa depaseasca in mai mare masura tristetea de a trai, ostilitatea contemporanilor, opacitatea celor mai multi.
Este consolator pentru noi gandul ca, in mijlocul atator adversitati, el si-a putut cladi, imaginar, compensatoriu, un paradis plin de stralucire prin care si-a putut plimba cu seninatate orgoliul sau ranit de stupiditatea (ca sa folosim propria-i exprimare polemica) brutelor coalizate impotriva zeilor”.
Unii contemporani, mai ales poeti, au fost impresionati de tinuita semeata a artistului, de aspiratia spre inaltimi ce-i angaja intreaga fiinta. Cincinat Pavelescu noteaza ca pana si “mustatile ii erau infipte in cer. Se uita drept inainte. Fruntea o ridica cu o mandrie sfidatoare”.

http://www.sachiulim.ro/materjal-513-al-macedonski-poema-rondelurilor

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 16 Sept 2013, 09:47

Raport către El Greco de Nikos Kazantzakis

Nikos Kazantzakis (1883-1957) s-a născut la Iraklion, în insula Creta. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut Grecia și lumea în lung și-n lat, călătorind ca nici un alt scriitor grec. Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din țară pentru opiniile sale îndrăznețe (asemenea prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în Grecia. A fost nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel.

A primit, în 1956, Premiul pentru Pace la Viena. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie (Odiseea. O continuare modernă conține 33.333 de versuri, 1938), proză (în afara celebrei Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, 1946, a scris romane care sunt tot atâtea momente de referință ale literaturii secolului XX - între care Hristos răstignit din nou, 1948, Ultima ispită a lui Hristos, terminat în iulie 1951, dar publicat în Grecia în 1955 și Căpitan Mihalis, 1953), dramaturgie, traduceri.

S-a bucurat de celebritate în lume ca nici un alt autor grec, deținând recordul de traduceri pe toate meridianele.

Între autobiografie si bildungsroman spiritual, Raport către El Greco (publicat postum, în 1961) trasează mai mult decât drumul prin lume al lui Kazantzakis (unul dintre modelele sale era Odiseu), căci dă seamă de metamorfozele intelectuale și sufletești ale unui mare scriitor. După cum însuși autorul recunoaște: "Așadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roșu închegat din picăturile sângelui meu, care marchează drumul meu printre oameni, patimi și idei."

"Raport către El Greco nu este un text strict autobiografic - după cum însuși scriitorul mărturisește ritos -, nu este un volum de memorialistică sau de însemnări de călătorie, deși în paginile lui se derulează o fascinantă, perpetuă călătorie. Ultima carte scrisă de Nikos Kazantzakis este un testament literar, o proză în care cititorul statornic și iremediabil îndrăgostit de opera Cretanului va regăsi toate fațetele personalității vulcanice ale acestui titan al literelor grecești și universale." - Elena Lazăr

Raport către El Greco a aparut la editura Humanitas Fiction, în colecția "Raftul Denisei", coordonată de Denisa Comănescu. Traducerea din neogreacă este semnată de Alexandra Medrea-Danciu.

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/raport-catre-el-greco-de-nikos-kazantzakis-10003207

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Mar 25 Mar 2014, 13:17

Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas

Actiunea cartii incepe odata cu intoarcerea in Marsilia a tanarului marinar Edmond Dantes. Ambitios, provenind dintr-o familie saraca si sustinut de capitanul corabiei din al carui echipaj facea parte, Dantes este avansat, iar aceasta bucurie ii este amplificata de gandul revederii tatalui si a logodnicei sale, Mercedes. Dar aceasta bucurie nu dureaza mult timp, fiindca “prietenul” sau il denunta ca fiind conspirator Bonapartist (“calitate” pe care o obtinuse fara voia sa); motivul acestei “tradari” este, pe de-o parte, frumoasa Mercedes, iar pe de alta parte, invidia lui Fernand pe succesul tanarului marinar.
Ca urmare a acestei tradari Dantes este pus sub acuzare si inchis pentru inalta tradare (fara ca el sa cunoasca acuza ce i se aduce), urmand sa isi petreaca urmatorii 18 ani in Castelul D’If, situat pe o insula de pe coasta Marsiliei. Dupa multi ani de incarcerare, in care de abia reuseste sa isi pastreze mintea sanatoasa, Edmond il cunoaste pe Farria, un abate pe care toata lumea il crede nebun si el prizonier pe aceeasi insula.
In ciuda diferentei de varsta, intre cei doi se leaga o prietenie stransa, iar abatele ii transmite lui Dantes mare parte din cunostintele sale, de la lupta cu sabia pana la matematica si limbi straine. Fiind foarte bolnav, abatele moare in inchisoare, dar nu inainte de a ii indica lui Edmond locul in care se afla ascunsa o presupusa comoara, pe insula Montecristo.
Edmond Dantes reuseste intr-un mod spectaculos sa evadeze, ajunge pe insula Montecristo si descopera cu uimire ca bogatiile abatelui Farria chiar exista. Recuperand comoara el se intoarce in Franta, atribuindu-si titlul si numele de Conte de Monte Cristo, hotarat sa se razbune pe cei ce i-au rapit 20 de ani din viata.
Odata ajuns in Marsilia el afla ca multe lucruri s-au schimbat: Mercedes are un copil si este maritata cu Fernand, iar restul persoanelor implicate, mai mult sau mai putin in condamnarea sa, au ajuns in pozitii foarte inalte, in timp ce tatal sau este mort de cativa ani (din cauza lipsei banilor). Aceste lucruri nu fac decat sa ii intareasca ura si sa ii alimenteze setea de razbunare, planurile sale devenind in anumite momente de-a dreptul sadice.
Chiar daca ideea razbunarii e destul de comuna, in acest roman ea capata o usoara tenta de obsesie. Desi Dantes are tot dreptul sa se razbune aceasta vendetta il transforma intr-un personaj fara mila, aproape lipsit de orice sentimente, in afara de cel al razbunarii. Mai exista totusi momente in care se pot observa sclipiri de bunatate, sau, mai degraba de recunostinta vis-a-vis de persoanele care l-au ajutat, inainte sa fie inchis.
Una peste alta, un roman de cinci stele, care se citeste cu sufletul la gura si care surprinde in multe momente, in primul rand prin ingeniozitatea “contelui” si, in al doilea rand, prin ambitia si consecventa cu care acesta isi urmareste si realizeaza planurile.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Joi 27 Noi 2014, 07:41

Magicianul de John Fowles

Romanul "Magicianul" scris de catre John Fowles, profesor universitar, absolvent al Universitatii Oxford, a avut ecranizarea in anul 1968 in filmul "The Magus" in regia lui Guy Green, avandu-i pe Michael Caine, Anthony Quinn si Candice Bergen in rolurile principale. Interesant la aceasta carte este ca personajul principal ( Nicholas) este in acelasi timp si naratorul acestei carti. Acesta tocmai isi terminase studiile la Oxford iar ocazia neasteptata de a pleca profesor intr-o insula obscura din Grecia reprezinta pentru el nu numai posibilitatea de a evada dintr-un prezent derutant, lipsit de perspectiva, ci si pretextul de a rupe in mod convenabil legatura nu lipsita de farmec, dar devenita apasatoare din puctul lui de vedere, cu Alison, o tanara australianca stabilita in Anglia. Cu toate precautiile, despartirea nu poate totusi evita orice scena; cei doi promit sa-si scrie des. Ajuns in Grecia este apasat de izolare si singuratate. Pe fondul unor asemenea frustrari, Nicholas ajunge sa se imprieteneasca cu Maurice Conchis (un domn extrem de bogat dar foarte retras) care il va supune la un lung sir de incercari, devenind subiectul involuntar al unui experiment medical.

O carte citită pe terasa casei, pe fundalul unei ploi torențiale de vară. Citită într-un duo, cu două semne, n-am pierdut nimic din magia cărții. Descrieri care m-au făcut să iubesc Grecia înainte de a o vedea, incursiuni în lumi noi, cu un gust de vechi. Limitele se balansează cu fiecare rând și aroganța pe care Fowles și-o permite e să ne includă și pe noi, cititorii, în caruselul evenimenteler inexplicabile. N-ai voie să știi mai mult decât Nicholas și da, trebuie să trăiești incertitudinea lui, chiar dacă vrei să citești deznodământul înainte de a ajunge la punctul culminant. Insulă aleasă ca scenă de teatru pentru un om care se joacă de-a Dumnezeu, ocult, mitologic, dureros de fascinant prin atmosfera magică pe care reușește să o creeze autorul. Unele întâmplări sunt menite să ne învețe că nu dai cioara din mână pentru vrabia de pe gard. Altele, doar să-ți spună că uneori inconștient alegi ce să vezi, chiar dacă ți oferă perspectivele, mereu amalgamate.

Genul de carte pe care aș recomanda-o oricând, oricui. Nu ai cum să citești această carte și să fii dezamăgit tocmai pentru că are toate ingredientele pentru a-ți trezi interesul și a ți-l menține până la finalul ei. Firul narativ este plin de suspans, autorul inspirându-te să îți faci propriile teorii cu privire la ceea ce se întâmplă, doar ca apoi să ți le dărâme pentru a-ți crea altele. Este o carte psihologică, care tratează manipularea în primul rând, însă nu poate fi rezumată doar la atât.

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
Anahoret

avatar

Numarul mesajelor : 7032
Varsta : 56
Localizare : Deocamdată pe lumea asta
Data de inscriere : 11/12/2008

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Joi 27 Noi 2014, 10:28

A fost unul dintre cele mai fascinante romane pe care le-am citit.
Fowles își duce personajul până la limită. Situațiile se schimbă caleidoscopic iar cititorul este prins în vârtejul presupunerilor, asemeni personajului principal, Nicholas. Interesant este că povestea nu se termină odată cu plecarea lui Nicholas de pe insulă; personajul rămâne incapabil să se readapteze realității.
Recomand și eu romanul!

_____________________
Free your mind!
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Mar 02 Dec 2014, 10:00

Vrăjitoarea din Portobello de Paulo Coelho

Opera a scriitorului brazilian Paulo Coelho, "Vrajitoarea din Portobello" este un roman publicat in 2007 ce spune povestea Atenei, o tanara cu origini in Transilvania.
La inceputul romanului, aflam ca Atena nu mai este in viata, povestea acesteia fiind narata de cateva dintre personajele operei. "Vrajitoarea din Portobello" combina elemente de religie traditionala, misticism si spiritualitate New Age, totul intr-o poveste in care personaj central este Sherine Khalil sau Atena, cea care va deveni "vrajitoarea".
Povestea vietii vrajitoarei din Portobello este spusa prin intermediul unor interviuri realizate de catre prietenul jurnalist al Atenei, cu intentia de a constitui biografia acesteia. Imaginea si evenimentele vietii lui Sherine Khalil sunt reconstruite din perspectiva mamei sale adoptive, a fostului ei sot, a prietenului jurnalist si nu numai.
Aflam, astfel, ca Sherine s-a nascut in Romania - Transilvania - dintr-o mama tiganca, care a dat-o spre adoptie. Ulterior, micuta este infiata de catre familia Khalil din Liban. Inca de mica, isi spune "Atena" si crede ca are o chemare pe care trebuie sa o urmeze. Se casatoreste la o varsta frageda, are un baiat si divorteaza - totul pentru ca este convinsa ca asa trebuie sa faca pentru a-si urma chemarea spirituala.
Atena cauta in permanenta, initial ca membru al Bisericii Catolice, calea spirituala. Intr-un final, reuseste sa se simta conectata cu Eul sau spiritual prin intermediul muzicii si al dansului si, o data ce stapaneste tehnica, ajunge sa isi impartaseasca cunostintele cu cei din jur. Datorita noului stil de viata, Atena incepe sa aiba o viata fericita, calatorind si invatand noi modalitati de a-si canaliza energia mistica.
Romanul "Vrajitoarea din Portobello" este presarat cu trimiteri la religie, spiritualitate si misticism. Una dintre cele mai reusite creatii ale scriitorului brazilian, romanul exploreaza cele mai ascunse colturi ale sufletului uman si ne ofera perspective ce raman in minte mult timp dupa ce povestea a luat sfarsit.

Dana Saporan - editor Studentie.ro

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 08 Dec 2014, 08:17

Ușa interzisă de Gabriel Liiceanu

„Citind aceste pagini, mi-am dat deodata seama ca am tacut bine atatia ani de zile. Neputinta de a ma exprima m-a facut, desigur, nefericit, dar ceea ce pana acum m-a impiedicat sa vorbesc liber a fost tocmai „sentimentul constient al insuficientei personale“. Veninul strans in mine nu atinsese concentratia necesara pentru a deveni leac. Eram pur si simplu necopt. A trebuit sa cunosc spaima carnii si lehamitea ultima a sufletului, sa ma desprind de oameni care plecand au luat parti din mine, sa-mi ingrop prieteni, sa traiesc o revolutie si sa am socul intalnirii cu poporul meu, sa ma destram, sa ma detest, sa ma inec in regrete si remuscari si sa mai vreau, totusi, sa ma adun din nou. Fara toate astea, orice pagina scrisa in nume propriu nu este decat o enorma palavrageala.”

Gabriel Liiceanu

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 15 Dec 2014, 07:30

Zahir de Paulo Coelho

Cel mai recent roman al lui Paulo Coelho are ca tema obsesiile... o carte despre povestea nespusa a vietii, despre acele persoane, obiecte sau ganduri care devin obsedante si sunt percepute ca unic scop in viata. Coelho este unul dintre cei mai bine vanduti scriitori ai lumii, cu romane traduse in aproape 60 de limbi si comercializate in 65 de milioane de exemplare in 150 de tari.
Surprizele apar - si nu totdeauna suntem pregatiti pentru ele. Cand totul in viata noastra pare perfect organizat, atunci apare pericolul, pentru ca ceea ce se numeste "organizare" este in realitate
o poveste care ne-a fost spusa si care nu are nici o baza. In aceasta carte incerc sa explorez povestea care nu ne-a fost spusa, folosind ca personaj principal un scriitor de succes care se vede dintr-o data parasit de sotie si trebuie sa-si redescopere viata. Dar in loc sa faca un pas inainte si sa descopere alte ocazii, el se lasa covarsit de intrebarea "de ce m-a parasit nevasta-mea?", care se transforma in Zahir-ul sau.
Conform scriitorului Jorge Luis Borges, ideea de Zahir vine din traditia islamica si se apreciaza ca a aparut aproximativ in secolul al XVIII-lea. Zahir, in araba, inseamna vizibil, prezent, imposibil de a se face nevazut. Ceva sau cineva cu care, odata ce am intrat in legatura, ajunge sa ne ocupe, incet-incet, toate gandurile, incat nu mai reusim sa ne concentram la nimic altceva. Aceasta se poate numi sfintenie sau nebunie.

sursa: Evenimentul Zilei

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Mar 06 Ian 2015, 09:15

Fluturi Irina Binder

O ipocrizie de carte pe care am cumpărat-o datorită unei publicități peste medie și pe care am terminat-o de citit doar pentru ca recenzia să fie justificată până la final. Îceputul este frumușel, îi acord credite pentru el, o multitudine de sentimente în care probabil 90% dintre cititori se regăsesc cel puțin în 2-3 dintre enumerațiile înșiruite. O strategie bună de început, să recunoaștem. Ceea ce urmează este însă un amalgam de contradicții și multe virgule între subiect și predicat (greșeală pentru care profesoara din clasa a VIII-a ne trosnea adesea, la vremea respectivă).

Băiatul de care Irina este îndrăgostită la începutul cărții (n.r. Matei) și pe care îl iubește aproape până la finalul celui de-al doilea volum este nici mai mult nici mai puțin decât un manelist cu replici pe măsură. Vai, ce cuceritor! Îmi e greu să înțeleg cum de o persoană capabilă să scrie o astfel de prefață a cărții (bună, admit) poate avea drept ideal de bărbat un papițoi. Dar… era un papițoi doldora de bani. Pentru multe fete aceasta este o justificare pe măsură.

Irina, așa cum se descrie ea:
“Doar o fată simplă și modestă.” (pag. 38)
“Am cam un metru șaptezeci înălțime și aproximativ 60 de kilograme și… am sânii mari, foarte mari, adică imenși. Sunt complexată de asta. Știu că bărbații sunt atrași de sânii mari, dar ai mei sunt exagerați! Am părul blond, dar nu blond deschis, ci de culoarea nisipului. Și e ondulat natural și atât de lung, încât uneori mă așez pe el, dacă nu este prins. Ce să-ți mai spun? Am ochii verzi și mi se spune des că sunt expresivi. Hai să-ți zic și despre stilul meu vestimentar. Eu nu mă îmbrac la fel ca toată lumea, pentru că am stilul meu. Îmi plac ținutele feminine; rochiile lungi, mai ales dacă au croială medievală; fustele și hainele în care mă simt lejer. Nu suport să fac parte din tipare și nici să mai văd alte tipe îmbrăcate la fel, de aceea încerc să fiu unică.” (pag. 39-40)

Dragă Irina, ești o fată foarte simplă și foarte modestă. Ironic, nu? Mai ales că paginile sunt atât de apropiate încât faptul de a te contrazice singură devine atât de evident.
Nu mai notez și paragraful în care vorbește despre caracterul ei pentru că este exact același stil. Plin de… “modestie” și “simplitate”.

Cartea prezintă viața Irinei, povestită la persoana I. O viață plină de… bărbați. Patru bărbați care o iubesc nebunește și care ar face orice pentru ea. Pe trei dintre ei îi iubește și ea… simultan. Îi iubește din tot sufletul și cu toată ființa! Pe cel de-al patrulea nu îl iubește, dar se simte atrasă de el. Tumultoasa viață a Irinei se învârte așadar în jurul a patru bărbați… în același timp. Locuiește în casa a doi dintre ei (fiind frați) și face dragoste cu amândoi, deși unul dintre ei crede că are parte de “exclusivitate”. Cu toate astea, Irina spune despre ea că este o domnișoară foarte educată și că respectă pe toată lumea. Sunt tare confuză la partea asta. Ori e ipocrită, ori…

“Eroina” cărții mai spune că nu era o tipă cu o situație materială bună dar stătea singură cu chirie într-un apartament cu 3 camere din Brașov. Și nu avea nici job. Pentru mine sună mai mult decât costisitor. Cum să te descurci, fără a avea o sursă de venit, să stai cu chirie într-un apartament mare dintr-un oraș mare? M-am împiedicat de o grămadă de astfel de contradicții pe tot parcursul cărții.

Vreți citate din Fluturi? Vă dau eu citate, frânturi scrise de o persoană care pare mai degrabă o țigăncușă needucată, decât autoare a unei cărți (critică bazată pe vocabularul utilizat):

“Irina: Ce faci, Zorro? Ai simțit puțin o femeie lângă tine și nu îți mai poți controla hormonii?
Robert: Ia te uită cine vorbea de hormoni…
Irina: Auzi, tu ai ceva cu mine? Am impresia că nu mă suporți.
Robert: Nici nu mă mir, la câte impresii ai tu…
Irina: Hai că ești amuzant. Măcar m-ai făcut să râd. Ești bun pe post de clovn. Pa, Zorro în călduri!”

Undeva, din tolba citatelor pe care le-am selectat: “El mă trata ca pe o divă iar eu trebuia să mă port ca atare.” (pag. 44)

Are și o problemă cu folosirea pronumelui “dânsul”. Acesta este doar pronume personal, în niciun caz pronume de politețe (n.r. dumnealui). Dar se iartă, căci greșeala asta este des întâlnită la foarte multă lume. Nu e tocmai un capăt de țară…

Pe final (ca să-i ofer din bunăvoința de cititor sărăcit de 45 de lei) îi ofer câteva credite. Ideea, în sine, este bună. Structurarea anemică a personajelor și a cadrelor, dialogurile lipsite de substanță, tornada de virgule prost utilizate și vocabularul sărăcăcios presărat sistematic din 10 în 10 pagini cu câte un neologism de prin 2010… acestea sunt atributele care fac cartea să fie una banală, enervant de neantrenantă pentru mințile curioase ale cititorilor ne-mediocri. Pentru mine a fost o adevărată pierdere de timp și de bani. Pentru alții, probabil, o capodoperă. Gusturile, e drept, nu se discută.

http://ioanaradu.com/adevarul-despre-fluturii-irinei-binder/

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 12 Ian 2015, 13:47

Maidanul cu dragoste - George Mihail Zamfirescu

In Romania, ca si aiurea, viata a inceput la sat. Progresul isi urmeaza calea de la sat la oras prin periferie, mahala sau, mai simplu spus, maidan.
Maidanul cu dragoste este, de fapt, reprezentat printr-o singura curte cu porecla rusinoasa, intr-o mahala cu nume la fel de rusinos. Curtea apartine casei cu nebuni, un complex (a se citi “adunatura”) de camere inchiriate de diferite tipologii specifice vietii de mahala.
Avem, pe de o parte, familii stabilite acolo pe termen lung, nedefinit, cum ar fi cuplul hamalului Gore si tiganca Safta, Gore fiind vlastarul ce a facut un pas inainte in drumul de la sat la oras, iar Safta fiind tiganca cu garoafa in dinti, ce le-a facut barbatilor din cele patru puncte cardinale ale mahalalei viata (si patima) mai usoare, pe vremea cand canta si juca alaturi de taraful ei in cele mai selecte restaurante periferice.
Maro si Tino, cuplul de greci, fac si ei parte din randul familiilor “legale”, cu o casnicie apasata de taine greu digerabile pentru locuitorii simpli ai casei cu nebuni. Pascu si Tinca, tantalaul si oloaga inversunata pe viata si gata oricand sa vocifereze cele mai groaznice mascari si blesteme, groaznice chiar si pentru mediul evident impur de mahala, formeaza si dansii o familie aiuritoare ce a dat nastere la doua fete plecate pe calea prostitutiei (Sultana si Domnica) si o fata inzestrata de narator cu o aura a puritatii, frumoasa, superba, temerara, sora mai mica Fana.
In casa cu nebuni isi mai duc existenta personaje fantomatice si episodice precum Tanasica, Ivan, personajul colectiv Nedu-Neicu (ilfoveni ingemanati in chip straniu de soarta, dar total neingemanati biologic), Madalina picior-de-lemn si fiica sa antisociala, Lenora, germanul Bela si alte multe, prea multe personaje cu rol neinsemnat in viata “celor mari” din casa cu nebuni, dar atat de credinciosi tipologiilor din care fac parte (sluga naiva, nedreptatita de stapan, care intoarce si celalalt obraz; rusul credincios, descendent de vita nobila si fost revolutionar; mesterul german dedicat meseriei, muncitor si corect pana in maduva oaselor) incat pataniile lor par scrise in cuvinte colorate, ce nu-ti permit sa le ignori, protejandu-si dreptul la existenta.
Adevarata familie ce intereseaza cititorul, prin prezenta bizara in acel mediu, este cea formata din Puisor-mare, Puica si fiul lor Puisor-mic.
Puisor-mic, Iacov (asa cum ni se destainuie dupa mai bine de 40 de pagini- grozaviile care-i schingiuiesc sufletul pur de copil il fac sa uite uneori ca este si el o fiinta umana cu trecut si prezent palpabile, nu doar un spectator mut la teatrul mahalalei) este cel care ne ofera aceasta fresca de tipologii, strans legata de tipologiile comice ale lui Caragiale, prezentate acum in cheie tragica.
Suflet sensibil, Puisorul de paisprezece ani indrageste maidanul in care se simte liber, dar este bruscat de faptul ca acest maidan este legat de zona industriala a periferiei Bucurestiului, unde oameni injugati la cursa vietii, fara bucurii, fara teluri, fara sa traiasca de fapt cu adevarat, nu gusta viata decat prin dragoste si moarte. Dragostea petrecuta fortat prin grajduri sau compartimente goale de tren si moartea tumultuoasa si grotesca sub rotile unei locomotive, intr-un accident la fabrica sau in vreun incendiu ce arde oameni si porumbei albi deopotriva.
Iacov nu are insa puterea de intelegere pentru un mediu atat de complex din punct de vedere psihologic, astfel ca marile taine ale casei cu nebuni ne sunt revelate de un narator omniscient, competent in meseria lui de a dezgropa trecutul nedorit al personajelor si de a fi la curent cu toate barfele cartierului.
Acest narator si nu puisorul de paisprezece ani, imparte scena maidanului in dragoste si moarte, Eros si Thanatos. Eros, care poate fi intruchipat in mod sublim de dragostea elegiaca purtata de Tino pentru sotia sa Maro, dar si in mod grotesc de pornirile animalice pe care le resimte (si le urmeaza) Gore de fiecare data cand se afla in preajma unor tinere inocente si vulnerabile, bucuroase uneori ca “scapa numai cu atat”.
La randul lui, Thanatos este intruchipat diferit, dar intotdeauna socant si fara drept de replica. Falfairea mortii poate decide sa desparta o mama de copilul ei sau sa purceada la tragedia unei copile, ucise doar printr-o piatra aruncata la intamplare, in multime. Nimic nu mai pare strigator la cer in mahalaua unde si speranta e mistuita in flacari.
Dragostea si moartea, in diferitele lor avataruri (aventurile Saftei ce se dovedesc a fi sacrificii pentru barbatul iubit; bataile crunte pe care le sufera Maro in mod voluntar, ca pret al iubirii ce i-o poarta lui Tino, avand in vedere ca bataia este singurul moment de intimitate pe care-l poate impartasi cu acesta) sunt, intr-adevar, singurele ce anima mahalaua, acest pas impietrit in calea evolutiei, prins intre sat si oras, dar nemaiavand cum sa faca parte nici din unul, nici din celalalt.

http://townportal.ro/carti/editura-litera/george-mihail-zamfirescu-maidanul-cu-dragoste-2/

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
dolion

avatar

Numarul mesajelor : 21696
Varsta : 66
Data de inscriere : 31/05/2009

MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   Lun 26 Ian 2015, 09:43

Brida - Paulo Coelho

Romanul lui Coelho este mai mult decât o simplă poveste despre dragoste și inițiere. Brida ne învață că și alte religii sau culte, precum Wicca (vrăjitoria), pot avea părți bune. Ne arată că toate religiile și cultele au la bază un Dumnezeu ce pune în mișcare tot. E strict problema oamenilor faptul ca ponegresc și înjosesc alte credințe care nu sunt conforme cu ale lor și pe care nu le înțeleg.
Chiar și în ziua de azi aceste practici sunt privite cu scepticism... până să citesc acest roman aveam și eu impresia că lucrează cu necuratul... dar pare să nu fie deloc așa.
Acuma, sinceră să fiu, nu știu cât reinventează Coelho această religie în roman și cât e real din practicile și concepțiile despre divinitate descrise, dar tind să cred că romanul are la bază un oarecare fond pentru care s-a documentat.
Oricum, cartea este plină de înțelesuri profunde și motivaționale de la grija față de lume până la rugăciune.

Subiectul cărții pe scurt

"-Vreau să învăț magie, spuse fata
(....)
-De ce vrei să înveți magie? întrebă el.
-Pentru a găsi răspunsul la întrebările din viața mea, pentru a cunoaște puterile oculte și, poate, pentru a călători în trecut și viitor."
Acesta este răspunsul dat de Brida la întrebarea Magului, cel care va urma să-i fie maestru.
Brida este o tânără de 21 de ani, din Irlanda, ce simte că are un dar, pentru asta îl caută pe Mag, un maestru în vrajitorie și îi cere să o inițieze. Cu acestă ocazie o va cunoaște și pe Wicca, o femeie ce o va iniția pe tânără în tainele vrăjitoriei... și nu numai.
"Când cineva își întâlnește drumul, nu-i mai este frică. E nevoie de mult curaj pentru a face pași greșiți. Decepțiile, înfrângerile, descurajarea, sunt instrumente pe care Dumnezeu le folosește pentru a-ți arăta drumul."
De asemenea, Brida află că dragostea este foarte importantă în viața unui om.
Esența Creației este una singură, spuse ea. Iar această esență se numește Dragoste. Dragostea este forța care ne reunește (...)
De asemenea, am găsit un citat ce seamănă cu concepția eminesciană din poezia La steaua, citatul sună cam așa: "Multe din aceste stele s-au stins deja și totuși luminile lor încă străbat Universul. Altele s-au născut în depărtări, iar luminile lor încă n-au ajuns la noi."
Acum la o analiză mai amplă, îmi dau seama că în carte nu e importantă acțiunea, e important mesajul. Aproape fiecare replică rostită de cei doi inițiatori poate fi considerată o pildă menită să încurajeze orice cititor, indiferent de religie sau credință.
"Suntem eterni pentru că suntem manifestări ale lui Dumnezeu, continuă Wicca. Din cauza asta trecem prin multe vieți și prin multe morți, ieșim dintr-un punct pe care nimeni nu-l cunoaște și ne îndreptăm către un alt punct pe care de asemenea nu-l cunoaștem. (...) Dumnezeu a ales să facă lucrurile într-un anume fel și motivul pentru care le-a făcut așa este un secret pe care numai El îl știe."

Cam atât despre carte... nu pot da spoillere, e un roman mai mult filosofic iar acțiunea trece pe plan secund (ceea ce m-a deranjat puțin), dar îmi dau seama că nu e neapărat important locul în care trebuie să ajungi, de o mare importanță poate fi și drumul.
Am împrumutat cartea de la bibliotecă și era plină de sublinieri, lucru ce poate fi util, mai ales când aproape pe fiecare pagină găsești câte o pildă.
Din cauză că acțiunea e destul de ciudată, predomină descrierile, iar acestea nu sunt descrieri de personaje. Nici măcar despre Brida nu aflăm prea multe... ne lasă pe noi să o construim pe tânără după bunul plac. În felul acesta ne putem și noi regăsi și transpune mai ușor în pielea personajului.
Pe goodreads a fost o discuție cu autorul despre opera lui, în general. Dar sunt dezamăgita, au fost foarte multe mesaje, iar acesta a răspuns la puține... și de obicei nu transmitea foarte mult prin ce a scris cititorilor.

http://buburuzabia.blogspot.ro/2013/04/brida-paulo-coelho.html

_____________________
Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Cartea saptamanii   

Sus In jos
 
Cartea saptamanii
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 2Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
LUMINA LUMII :: POPASURI personalizate si întretinute de autori :: DOLION-
Mergi direct la: