Pace!
 
AcasaFAQCautareMembriInregistrareConectare
__Nu sta in poartă, intră!__
Dum 24 Aug 2008, 20:37 Scris de Administrator

VIZITATORII au si ei o sansă de a posta pe acest Forum.
Doar pe acest topic - cine doreste acces la restul Forumului trebuie să se înregistreze.

Ca membri puteti avea acces total la subforumuri ce nu sunt afisate vizitatorilor, cum ar fi Muzică, Politică, Popasuri si altele.

Comentarii: 258
Ultimele subiecte
» ASTAZI E ZIUA TA...
Ieri la 15:16 Scris de zaraza26

» BANCURI
Ieri la 00:44 Scris de Ion

» DE PRIN LUME ADUNATE...
Dum 20 Aug 2017, 10:18 Scris de Anahoret

» Invatamant
Dum 20 Aug 2017, 10:11 Scris de Anahoret

» ION
Dum 20 Aug 2017, 07:58 Scris de Anahoret

» Vorbe de duh spuse de un cinic
Mier 16 Aug 2017, 07:30 Scris de dolion

» Casuta din padure
Lun 07 Aug 2017, 10:06 Scris de zaraza26

» Ce mi-a placut azi
Joi 03 Aug 2017, 19:20 Scris de Emil Condor

» Va mai exista Romania ?
Lun 24 Iul 2017, 18:20 Scris de Ion

» Corupția din România
Dum 23 Iul 2017, 23:44 Scris de Anahoret

» Muzica POPULARA
Mier 19 Iul 2017, 06:39 Scris de dolion

» Veștile triste
Mier 12 Iul 2017, 14:48 Scris de Ion

» CANADA
Mar 11 Iul 2017, 03:59 Scris de Ciprian

» ZBOR DE CONDOR
Mar 11 Iul 2017, 00:53 Scris de Emil Condor

» Stiri IT
Dum 09 Iul 2017, 16:16 Scris de Anahoret

» POPASUL DOLION (III)
Dum 09 Iul 2017, 14:41 Scris de Ion

» Limba română
Mier 05 Iul 2017, 14:25 Scris de zaraza26

» Klaus Johannis - Presedintele ales
Mier 05 Iul 2017, 14:23 Scris de zaraza26

Cuvinte-cheie
drumetie 1 sibiu Invatamant Popasul brasov curiozitati cugetari istorie problema Maxime 23
August 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031   
CalendarCalendar
Top postatori
Emil Condor
 
dolion
 
abbilbal
 
ostrovna
 
zaraza26
 
aurora
 
Anahoret
 
Cristina
 
Ion
 
zuum
 
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 

 


Rechercher Cautare avansata

Distribuiți | 
 

 Coșmarul din Polonia

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul
AutorMesaj
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 09:55

Coșmarul din Polonia

Primul episod

Nu trecuse decît cîți-va ani (puțini) de la revoluție. Era iarnă.
Un anunț publicitar din ziarul local îmi atrăsese atenția, mai ales că insista de ceva timp.
Suna cam așa: "Caut șofer cu auto pentru deplasare în străinătate".
Cum atunci era la modă ieșirea din țară, mă gîndeam că n-ar fi rău să încerc și eu, în ideea că aș cîștiga ceva mai bine.

M-am hotărît și am sunat. Îmi răspunde cineva care mă și invită la interviu.
La ora fixată ne-am întîlnit și intrăm în ceva amănunte. El voia un șofer serios cu multă experiență, și cu mașină bună pentru drumuri lungi și dese. Zicea că era afacerist autorizat să practice comerțul cu obiecte prețioase în toată Europa. Dar deocamdată deschisese niște filiale în Polonia.

În urma publicității pe care și-o făcuse, se oferise destui amatori, el urmînd să aleagă. Așa că nu-mi făceam iluzii. Dacă nu mă suna în două-trei zile, nici nu mai trebuia să sper că voi ieși cu el din țară. Nici pașaport nu-mi făcusem. Dar nici nu mă grăbeam. Era mare înghesuială la serviciul pașapoarte. Nu se respecta nici o regulă decît cea a dării de mită și a cunoștințelor plătite.

Cum eu aveam o Dacie vișinie (grena), măcar că era întreținută bine, nu mă mai așteptam să fiu ales dintr-atîția alții care poate că aveau mașini străine mai performante. De aceea mi-am văzut de treburile mele fără să mă mai gîndesc la ieșirea din țară. Dar se vede treaba că nu conta ce hotărîre luam eu. Era Cineva care hotărîse pentru mine și care nu ținea cont de părerea mea. Și cînd mă gîndesc că pe vremea aceea nu eram credincios...

Nu se-ncheiase săptămîna că și primesc telefon de la persoana care terminase selecția, zicîndu-mi că dintre toți care s-au prezentat la interviu, doar eu îndeplineam condițiile... drept urmare am fost ales.
Într-un fel mă bucuram, dar parcă și un fel de îngrijorare pusese stăpînire pe mine.
Omul a mers cu mine, a dat mită pe la cei de la pașapoarte, și mi-a făcut pașaport imediat. În ziua aceea l-am și primit. A plătit și asigurări internaționale (cartea verde) pe 15 zile.
Fără "carte verde" nu se putea ieși din țară cu mașina.

Era un început de februarie geros și bogat în ninsoare.
Aveam baterie nouă, cauciucuri noi speciale pentru iarnă, motorul funcționa perfect... pornea la sfert, cît de ger era afară. Privitor la mașină nu-mi făceam griji absolut de loc.
Altceva mă punea pe gînduri.
Eu prevăzusem cam cu o lună în urmă ce avea să se întîmple, dar nu-mi puteam imagina ceva concret. Simțeam că omul acela era un șarlatan, măcar că părea foarte simpatic și plin de bun simț. Prefăcătoria lui, și fățărnicia, pe care le masca destul de bine, le-am intuit imediat ce am schimbat primele cuvinte. Dar nu am dat îndărăt. Eram hotărît să ies din țară. Și ieșeam cu el pentru că el mi-a făcut pașaportul și a plătit crtea verde. Dacă renunțam, ar fi trebuit să-i restitui banii cheltuiți cu mine, plus că-l și-ncurcam cu data plecării.

Stabilisem cît trebuia să mă plătească, și deja mi-a dat jumătate din sumă în mărci germane pentru două săptămîni, iar dacă-mi convenea se prelungea înțelegerea.
Totuși, ca să fiu eu mai sigur, am solicitat de la el să-mi dea scris că-mi asigură cazare, masă, întreținerea mașinii, și că nu mă obligă la fapte ilicite. Am cerut și amănunte despre ce urma să facem în Polonia, dar mi-a tăiat-o scurt că este secret profesional.
Îmi scrie în dublu exemplar ce solicitasem, fără să amintească nimic de faptele ilicite.

Atunci i-am spus următoarele: ,,Eu nu vreau să te-ncurc, și-aș vrea să nu mă-ncurci nici tu. Mergem impreuna, dar tu ma vei trada, si-ti vei ajunge scopul acolo. Iar eu chiar dacă voi ramine fara bani, fara mincare, fara benzina, si voi indura un frig de -25ºC, și nu-mi va fi usor, voi ajunge totuși înapoi acasă cu tot cu mașină, și sănătos".
Bineînțeles că a negat, asigurîndu-mă că el este de bună crednță, și că n-are de ce să-mi fie frică. Eu urmînd să-i fiu la dispoziție cu mașina, fără să fac nimic altceva decît șoferie.

Următoarea zi fiind Duminică, trebuia să și plecăm. Doar noi doi. Condiția era să mergem în paralel cu un autocar ce mergea cu excursioniști la Varșovia. Numai că noi odată ce intram în Polonia trebuia să mergem la Katovițe. Motivase că șoferii autocarulului cunoșteau traseul prin Ukraina, iar noi ne-am fi rătăcit din lipsa indicatoarelor rutiere și fără să știm rusește.

Trebuia să trecem Vama Siret spre Cernăuți numaidecît la ora 5 dimineața.
Mi-am pregătit repede mașina de drum lung. Am schimbat uleuil la motor, am reglat presiunea la roți, mi-am luat un sac de nisip și o lopată, triunghuri reflectorizante, stingător, lanternă, un atlas rutier, actele, și lăsînd banii acasă, am pornit la drum. Doar 50 de mărci aveam cu mine pentru orice eventualitate. Pe parcurs am observat că mai aveam 10 mărci uitate în portofel. Aveau să-mi prindă bine.

Facem plinul la rezervor și ne îndreptăm mai întîi către Botoșani, ca să ajungem autocarul din urmă pe traseul lui. Eu n-aș fi ocolit și aș fi mers direct Suceava, dar dacă așa era în plan... Mai tărziu mi-am dat seama că el a luat niște benzină [în patru canistre de cîte 20 litri], de la un șofer cu cisterna ce aproviziona la PECO. Canistrele trebuiau trecute granița în portbagajul autocarului. În Dacie era interzis. Asta numai ca să nu alimentăm prin Ukraina de la benzinăriile lor. Nu aveam bani de-a lor. Pe vremea aceea ei nu mai aveau ruble rusești, punînd în circulație un fel de cupoane, la care n-am aflat valoarea.

La ora 3 noaptea eram la graniță.[b]
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 09:59

Episodul 2

Am găsit cozi kilometrice de mașini, mai întîi la pichetul poliției de frontieră, și imediat după aceea înainte de a intra în vamă. Dar nu se respecta rîndul care mergea foarte anevoios. Cine avea cunoștințe și dispunea de bani, trecea pe lîngă rînd, dădea șpaga cui trebuia, și avea drum deschis. Același lucru aveam să-l cunosc și-n Ukraina.

Uitai să vă spui că omul meu care mă închiriase cu tot cu mașină, era un tip roșcat cu barbă.
Nu se vopsea. Așa era culoarea părului.
Mă uitam la el și-mi aminteam că citisem un basm în primii ani de școală în care se spunea: ,,De omul roș să te ferești,, numai că eu n-am păstrat distanța legală.

Omul roș avea cunoștințe și relații pe la punctul ăsta de frontieră berechet. Tot felul de fețe dubioase la acea oră întunecată mă priveau cu tîlc în timp ce vorbea cu el. Toți arătau a infractori, talhari, șarlatani și bătăuși. Dar nu-mi era frică. Știam că voi scăpa de ei. Nu știam cum, dar eram sigur.

Pînă la ora 5 mai erau două ore. Autocarul nu l-am văzut. Avea trecerea prin altă parte.
Mă gîndeam cum o să trecem vama chiar la ora 5, cînd funcție de mișcarea de melc a coloanelor de mașini, ne-ar fi trebuit poate chiar o săptămînă.
Ninsoarea nu slăbea și stratul de zăpadă îngreuna circulația.
Mai erau 20 minute pînă la ora precizată și omul roș vine de undeva din întuneric indicîndu-mi să trec cu mașina pe lîngă rînd fără să mă opresc la pichetul poliției de frontieră.

Mi-era frică să nu rămîn fără acte și să nu-mi întocmească dosar penal sau poate o amendă zdravănă. Dar cum intrasem în horă, nu-mi rămînea decît să joc la risc.
Am trecut de frontieriști, și am ajuns la vamă tot pe lîngă rîndul de mașini, în huiduielile șoferilor de camioane care se simțeau ignorați.
Un vameș pregătit, care menținea poarta închisă, cînd ne-a văzut, a și deschis poarta doar pentru noi. A aplicat ștampila pe pașapoarte, și fără a ne verifica prin mașină bagajele, ne-a lăsat să trecem.

Pe terenul neutru dintre cele două țări nu era chiar așa de mare rîndul de mașini. Poate am fi trecut vama ukraineană cam într-o oră, dar și aici a funcționat șpaga.
Așa ne-am trezit circulînd prin Ukraina pe timp de zi. Am aflat că ziua nu era pericol să fim atacați de ,,beretele negre". Nici polițiștii nu prea cereau suveniruri la tot pasul.
Zăpada se topea, și drumurile deveneau mizerabile

De la Cernăuți pînă la vama Mostișka erau peste 400Km. I-am parcurs cam în 10-11 ore.
Nu mergeam încet, dar ori ne rătăceam din cauza lipsei indicatoarelor, ori ne oprea poliția rutieră pentru verificări. Și nu mai mergeam împreună cu autocarul. Noi trebuia să ajungem mai devreme decît autocarul la Mostișka pentru a aranja treburile cu șpaga la vameși.
Autocarul era oprit mai des de către polițiști pentru a-și căpăta suvenirurile.
Am trecut prin Kolomia, Ivano-Franciski, Rogatin, L*Viv.

La Mostișka am fost întîmpinați de alți atleți români cu fețe de criminali și musculoși de parcă făcuseră culturism.
Să-l fi văzut pe omul roș cum se lăuda lor, cu mașina și șoferul lui... referindu-se la mine.
Am băgat de seamă că fiecare vamă era controlată permanent de un fel de mafioți români care asigurau trecerea celor pe care-i cunoșteau, și-i împiedicau pe cei ce nu-i cunoșteau dacă nu colaborau cu ei sau dacă nu contribuiau cu ceva sume importante. Tot ei se ocupau și de schimbul valutar fraudulos.

Rîndurile de mașini erau destul de mari și aici, dar procedeul cu șpaga a funcționat perfect.
,,Meseriașii" care păzeau pe vameși, și-au făcut datoria, comportîndu-se într-un fel deosebit cu omul roșu. Ziceau că este ,,mare mahăr". Nu știu cum se traduce. Sper să nu fie ceva ce nu trebuia să scriu. Dar așa s-au exprimat ei, și-l respectau ca atare, de erau în stare să ia și poziția de drepți ca să-i dea onorul ca la armată. Deci eu transportam un fel de tartor principal. Poate că era un fel de șef al mafioților într-o anumită ramură.

Granița am trecut-o relativ ușor. Prima localitate din Polonia era ,,Medica-Semeș".
Am un atlas rutier cu Europa, dar nu găsesc nicăieri Mostișka, nici Medica-Semeș.
Atlasul rutier pe care-l aveam atunci, cumpărat din România, specifica și localitățile astea.
Ne-am oprit să așteptăm autocarul ce întîrzia să apară.
Abea aici am aflat că din autocarul ce urma să se îndrepte spre Varșovia, trebuia să luăm patru tineri între 14-16 ani, pe care trebuia să-i ducem cu noi la Katovițe.

Omul roșu (marele mahăr) aplicase un fel de strategie. Plătise excursia celor 4 copii ca să meargă în mod special cu autocarul prin România și Ukraina, ca să nu bată la ochi, și să nu iasă în evidență cu ce se ocupa el. Așa era mai comod, nemaitrebuind să dea explicații eventualilor polițiști mai curioși/plini de zel.
Eu fiind foarte obosit, am adormit așteptînd. Și a adormit și omul roșu, măcar că el dormise pe locul din dreapta, cu spătarul dat pe spate, cît am condus eu.
Se făcuse seară cînd ne-am trezit. Nimeni nu ne deranjase.

Mahărul era vădit îngrijorat. Cele 4 canistre cu benzină erau în autocar, și eu mai aveam doar în portbagaj o canistră metalică cu 20 litri de benzină. Nu ne ajungea pînă la Katovițe.
Plus de asta, cei 4 minori, nu ajunseseră în mașină cu noi. Trebuia să întrebe la vamă dacă autocarul a fost întors din drum sau dacă a trecut cu bine. Și dacă o fi trecut, se întreba de ce n-o oprit ca să coboare cei 4 băieți. Noi stăteam cu mașina exact pe unde trebuia să treacă autocarul. Era imposibil să nu fim văzuți.

Cînd s-a-ntors la mașină, era și mai încurcat decît cum plecase. Nimeni nu putea să-i dea vre-o informație despre autocar. Asta presupunea că a fost blocat undeva prin Ukraina. Prin telefon nu se putea lua legătura nicicum. Acum îi părea rău că am luat-o înaintea autocarului, în loc să fi mers odată cu el. Plătise destui bani pentru excursia celor patru minori, plus cît dăduse pe benzina din cele patru canistre... Își număra banii, pentru că nu-și luase mulți cu el, decît pentru strictul necesar. În partea poloneză nu mai era nici un om de-a lui de la care să se împrumute. M-a-ntrebat dacă mi-am luat eu ceva bani la mine.

Fiind conștient de faptul că nu era suficientă benzină pentru a ajunge la Katovițe, am scos cei 50 de mărci pentru cheltuială. Promisese că mi-i dă înapoi cu dobîndă, imediat ce începem treaba. În Polonia era o marcă germană / litrul de benzină. A făcut el socoteala, și cu cît mai adăuga el, zicea că ajungem la Katovițe. Traseul era prin: Rzeszovia, Tarnow, Krakovia.
Am pornit la drum.

El, stăpînindu-și cu greu nervii, a adormit din nou pe scaunul din dreapta, iar eu conduceam orientîndu-mă după indicatoarele reflectorizante foarte bine amplasate. Eram fascinat de curățenia de pe asfalt și de pe trotuare. În rest era zăpadă din belșug. Și se instala deja Crivățul. Circulam cu viteze mari, cam 120-130Km/h, uneori depășeam pînă la 150Km/h.
Era trecut de miezul nopții cînd am ajuns la Katovițe.

Acolo eram așteptați la un hotel compus din două pavilioane, față-n față, cu parcare între ele.
Nu în Katovițe, ci undeva într-un orășel numit Tychy, în apropiere de Uzina de autoturisme ,,Fiat Autopoland". Abea de aici avea să înceapă adevăratul coșmar.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:00

Episodul 3

Odată ajunși la destinație, constat că eram pe roșu la capitolul benzină. Nu cred că mai aveam 2-3 litri de benzină. Și eram amețit de oboseală și de foame. Doar prin Ukraina mîncasem ce luasem la pachet de acasă. Marele mahăr se ospătase și în timpul mersului, dar eu nu căpătam nimic. Tot promitea el că urma să mîncăm la un restaurant... dar a rămas cu promisiunea. Nici eu n-am insistat, fiimd nerăbdător să ajung la capătul traseului, să fac un duș, și să mă odihnesc într-un pat. Eram sătul să stau doar în poziție de semn al întrebării la volan.

Cînd am ieșit din mașină, mă clătinam de parcă eram beat.
Mahărul m-a sfătuit să mai rămîn la mașină în parcare, pînă aranja el ploile cu cazarea.
Între timp apar membrii echipei lui, ca să mă vadă și să facem cunoștință. Dar ei aveau și o altă misiune de a forma un fel de paravan (fiind destul de mulți) în fața recepționerului, ca să pot intra eu fără să plătesc. Așa am intrat într-unul din cele două pavilioane care-mi amintea de un alt pavilion de tabără militară de la Drajna (pe malul Teleajenului, lîngă Ploiești).

Un hol lung și larg, despărțea deoparte și de alta niște camere foarte mari și înalte, cu cîte 10 paturi de fier în fiecare cameră. În una din ele, unul din paturi mă aștepta provizoriu pînă se lămureau mai bine lucrurile. Era ora 1 din noapte, și locatarii din camerele acelea erau încă în stare de veghe. Nu dormeau nici unul. Și se vorbea românește, dar o românească de aceea de maidan. Se asculta ,,manele" la greu... fum de țigări înecăcios, aburi de alcool...

Un tip cu moacă de criminal rînjește către mine întrebîndu-mă dacă am vre-o lamă de bărbierit. I-am oferit un big, dar nu era mulțumit. El voia doar o lamă cu două tăișuri. Eram curios de ce folosea ceva ce deja ieșea din uz și aproape că nu se mai comercializa. S-a limitat să-mi explice că avea bătături pe care le tăia cu lama, dar nu era adevărat.
Ceilalți voiau să afle cît mai multe despre mine, fiind invidioși că eram șoferul șefului.
Eu nu știam că mahărul le dăduse dispoziție să nu mă sperie.

Șeful mahăr, mă lăsase în compania celor din cameră care mă tot îndemnau să mă culc, deoarece a doua zi aveam mulți Km de făcut. Dar eu preferam să mai trag de timp ca să adorm odată cu ei, nu înaintea lor, măcar că eram atît de obosit. Așa mai aflam și eu cu ce se ocupau ei. Mai întîi am insistat să aflu în ce scop se foloseau lamele și nu bigurile. Eram sigur că nu pentru bărbierit, nici pentru bătături.

Cineva a îndrăznit să mă tragă deoparte ca să-mi spună că lama era o ustensilă indispensabilă în activitatea pe care o desfășurau. Fără ea riscai să fii prins, riscînd închisoarea.
Ei furau și tîlhăreau prin bazaruri, unde era aglomerație, iar în cazul în care erau observați și s-ar fi ținut careva după ei, acela avea să fie o victimă sigură, sfîrșind urmărirea cu obrazul tăiat, sau chiar nasul, ori vre-un ochi secționat, și chiar mai rău dacă se nimera să i se taie jugulara. În felul acesta ei reușeau să se facă dispăruți prin mulțime, în timp ce victima asigura distragerea atenției cerînd ajutor. Dacă n-aveai lamă, te dotau ei măcar cu un cuțitaș.

Nu mi-am putut imagina asemenea sadism. Și nici cum de-am putut eu nimeri într-un asemenea anturaj. Știam de acum că trebuia să fac tot posibilul să evadez din mijlocul lor. Dar nu știam cum, că erau organizați ca la armată. Aveau planton care se schimba din două în două ore. Fiecare din ei aveau sarcini precise. Mahărul avea informatori asigurați care nu stăteau pe gînduri să aplice legea pumnului și a cuțitului dacă li se părea că cineva chiar din echipă cu ei ar fi depășit anumite reguli. Orice mișcare de-a mea era serios studiată și eram urmărit chiar și cînd mergeam la toaletă.

Nici măcar foame nu-mi mai era. Oricum, promisiunea de a mînca la restaurant s-a dovedit a fi deșartă. Am mai ciugulit niște firimituri ce-mi mai rămăsese din pachețelul pe care-l luasem de acasă.
Patul în care eram instalat era a fiului mahărului ce dubla plantonul în mod special ca să mă supravegheze pe mine. El urma să doarmă în timpul zilei, fiind scutit de a merge la ,,produs".
În ascuns ei puneau alte planuri în aplicare, inclusiv și referitor la mine.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:01

Episodul 4

Din discuțiile avute cu ei, am aflat despre tehnica de jefuire a celor de prin bazaruri. Ei nu fregventau mereu acelaș bazar. Cunoșteau toată Polonia. Nu le trebuiau hărți, nu întrebau pe nimeni, se ghidau după îndicatoare și ajungeau acolo unde-și propuneau să facă rost de tot felul de lucruri pe gratis. Mai întîi făceau un tur de orizont prin bazar ca să vadă unde meritau să atace, apoi se grupau lîngă taraba cuiva; fiecare luînd în mînă cîte un lucru de valoare, mimînd că-l studiază și chiar întrebînd prețul, ca și cum ar fi fost foarte interesați să cumpere.

O altă grupă se afla în spatele celui vizat, căutîndu-și de lucru pe la tarabele vecine de la care nu furau nimic. Dar ei erau atenți la ce făceau cei din prima grupă. Cînd vedeau că vînzătorul era superocupat cu explicațiile și avea toată atenția îndreptată asupra primului grup, ei, foarte degajați, se strecurau printre tarabe, de ajungeau să-l deposedeze pe vînzător de lucrurile pe care le avea în spatele lui. Dacă erau observați, se făceau că vor să cumpere, în timp ce cei din prima grupă se făceau nevăzuți cu tot cu lucrurile pe care puseseră mîna.

Strategia de ,,lucru" se putea modifica de la caz la caz. Dacă era urmărit unul din ei, și nu apucase să folosească ,,lama", toți ceilalți făceau tot posibilul să-i împiedice pe urmăritori în fel și chip. Aveau o imaginație de speriat. Se pierdeau apoi prin mulțime ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, fără să alerge și fără a se uita în toate părțile. Dacă era întrebat de unde are lucrul pe care-l ținea în mînă, replica foarte senin că l-a cumpărat. Știa și prețul, că doar negociase cu vînzătorul. Cum să se dovedească că l-ar fi furat? Nu erau prinși în flagrant.

Și nu așteptau ei să fie prinși. Dădeau ,,tunul", și plecau din bazar imediat.
Mașina îi aștepta cu motorul pornit; demarau în trombă... cine să le mai pună sare pe coadă.
Ei furau și numere de înmatriculare poloneze ca să le aplice peste numerele originale cu o anumită tehnică, în așa fel încît să le poată scoate cînd considerau că nimeni nu-i urmărește.
Și nu era doar un singur șofer la mașină. Fiecare era șofer chiar și fără pemis de conducere.

În România erau alți ,,gealați" de-ai lor care, prin telefon, le spuneau de ce trebuiau să mai facă rost de prin bazarurile Poloneze, ca să le vîndă la clienți amatori de chilipiruri, sau să le ducă la consignații. Cerințele erau uriașe, și cei din Polonia trebuiau să grăbească și să întețească jafurile, furînd cît mai multe lucruri valoroase, dar și tot felul de mărunțișuri în cantități foarte mari. Electronicele erau cele mai cerute.

Marfa sustrasă din bazar, era livrată în România cu autocarele care transportau și bagaje.
Parte dintre lucrurile furate erau vîndute în alte bazaruri la unii clienți care se bucurau că plăteau mai puțin, dar după aceea rămîneau fără portofele și chiar fără obiectul cumpărat.

Cred că preț de o oră am tot discutat cu ei, arătîndu-mă foarte entuziasmat, dar numai Dumnezeu știa ce se petrecea în inima mea. Eram obligat să joc teatru, ca să nu dibuiască intenția mea de a mă despărți de ei. Chiar gîndeam în sinea mea că ei trebuiau să facă plinul la rezervor și aș fi găsit eu un prilej de a dispărea cu tot cu mașină, fără să ajung în situația ca să practic atrocitățile povestite de ei.

La un moment dat apare ,,omul roș" care părea surprins că nu adormisem. Știa cît de obosit eram. Îmi cere cu tupeu cheile de la mașină, motivînd că-și uitase pașaportul în torpedou.
Ca să nu-i dau cheile, am preferat să ies eu cu el, așa în șlapi cum eram, prin zăpadă.
Nu se aștepta ca să nu-i dau cheile. El se simțea propietarul meu și a mașinii.

Aveam antifurt la portiere, și era foarte atent cum descuiam mașina.
Pașaportul lui nu era în torpedou, dar fusese un motiv ca să vină singur să deschidă mașina.
Nu i-a reușit de data asta. Ne întoarcem și-mi recomandă să dorm pentru ca să fiu odihnit.
Simțeam că ceva se punea la cale. De aceea nu m-am îmbrăcat cu pijamale, rămînînd în trening. Și tot nu m-am culcat. Trebuia să fiu atent să nu-mi ia actele, nici cheile.

După un sfert de oră, mahărul apare din nou spunînd că are nevoie de chei ca să meargă cu mașina pînă la gară. Eu știam că nu are carnet, și m-am oferit să-l duc eu, cît de obosit eram.
Mi-a explicat că în Polonia se circula și cu buletinul, că polițiștii nu știau limba română crezînd că era permis de conducere. Plus de asta nici nu te oprea nimeni dacă respectai regulile de circulație, etc. Pe de altă parte, mașina era un bun comun, că doar o închiriase el, și că eu trebuia să mă supun regulilor lui.

Intreasem un pic în alertă, dar mi-am stăpînit îngrijorarea spunîndu-i că nu mă simțeam obosit și că aveam eu plăcerea să merg cu el la gară. Mai învățam și eu străzile...
Pînă la urmă îmi spune ce avea de gînd. Voia să meargă cu fiu-su la Varșovia ca să vadă dac-au ajuns cei 4 minori cu autocarul acolo (pentru ai recupera).
I-am zis că beau o cafea și merg eu cu el la Varșovia, dacă pune benzină.
Cînd a auzit de benzină, că nu mai era, a preferat să meargă cu trenul. Îl costa mai puțin.

A împrumutat niște bani, de la altă echipă care urma să mă ia în primire pînă venea el de la Varșovia.
În drum spre gară motorul se bîlbîia funcție de cum primea benzină sau nu primea.
În felul acesta a trebuit să trecem pe la o benzinărie ca să putem ajunge la gară.
A pus 10 litri de benzină. Venise și fiu-su cu el, ca să-mi arate drumul la întoarcere.
Comportarea mea l-a satisfăcut, astfel încît părea sigur că făcuse o achiziție bună.

Omul roș a plecat la Varșovia.
Fiu-su s-a-ntors cu mine la pavilion avînd grijă să nu mă rătăcesc.
Aveam ocazia să plec atunci, dar ce făceam numai cu 10 litri de benzină. Gerul se întețise. Hainele mele groase erau la hotel. Mîncare n-aveam. Obosit eram. Nu cunoșteam limba. Nu știam nici la cine să cer ajutor. N-aveam telefon mobil. Nici bani n-aveam. Cum să fi plecat? Ei știau că nu puteam să plec. Nu-și făceau griji.

Prima dată trebuia să mă odihnesc. Apoi trebuia să mi se umple rezervorul măcar. Și-mi mai trebuiau bani ca să mai cumpăr benzină pe traseu, dacă voiam să mă întorc în țară. Aveam nevoie de bani și pentru taxele de la trecerea frontierelor. Cine mi-i dădea? Mîncarea nici n-o mai pusesem la socoteală. Nu întrezăream nici o soluție.

M-am așezat în pat, și măcar că nu eram credincios (fiind un ateu convins), mă rugam la Dumnezeu să facă ce-o ști cu mine, numai să mă aducă din nou acasă, că eu nu puteam.
Mi-am pitit bine actele și cheile sub pernă. Nu mă vedea nimeni, că i-am găsit pe toți dormind.
În clipa următoare am adormit și eu. Nu-mi amintesc dacă am visat ceva.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:02

Episodul 5

La ora 7 dimineața, s-a dat deșteptarea ca la armată.
Eu doar am auzit, fără să mă pot trezi din somn. Am auzit toată agitația lor, și așa cum dormeam simțeam perna sub cap, fiind vigilent ca să nu-mi umble careva sub ea. Dormeam, dar parcă eram și treaz în acelaș timp. Și nu visam. Știam ce fac toți ceilalți, măcar că nu-mi puteam deschide ochii. Și parcă nici nu mai eram în pat, deși eram. Parcă-i priveam de altundeva. Și-i vedeam pe toți. Auzeam tot ce vorbeau. Mă vedeam și pe mine cum dormeam. Eram singurul care nu mă sculasem din pat.

Ceilalți se mișcau foarte repede... cred că în 10 minute erau îmbrăcați, aranjaseră și paturile...
De mine nu se atinsese nimeni. Pe hol s-au organizat în grupe de cîte 5 împreună cu cei din camerele alăturate. Numărasem 30 de indivizi. Dormeam în pat, dar știam și vedeam tot ce se petrecea nu numai în camera unde eram. Toată trupa a plecat în grabă cu 6 mașini.
În cameră cu mine se așezase între timp feciorul mahărului, într-un pat, ca să doarmă. Fusese treaz toată noaptea. Acum predase ștafeta supravegherii mele la alți 4 gealați din altă cameră, care nu prea se grăbeau să plece. De la ei împrumutase omul roș, niște bani ca să poată pleca la Varșovia, iar el mă împrumutase pe mine lor, cu tot cu mașină, în lipsa lui.

Pe la ora 9, unul din ei se apropie de mine, trezindu-mă ușor. Cînd am deschis ochii, îmi zice să mă pregătesc fără grabă ca să mergem într-un bazar la vre-o 50 Km distanță. Ei voiau să-și bea cafeaua iar eu trebuia să mă bărbieresc. Încă n-aveam dreptul la cafea. Nici n-am cerut.
În timp ce mă bărbieream mă gîndeam cum să iau cu mine și geanta de voiaj fără să dau de bănuit. Am lăsat apa să curgă cu zgomot, și tiptil, am ieșit din baie. Intru în cameră, fără să fac zgomot, îmi iau geanta, și cum tipul care dormea nu dădea semne de alertă, am ieșit pe hol. Ușa de la camera celor care mă aștepta, era deschisă. Îi auzeam vorbind.

Nu trebuia să trec pe acolo ca să cobor pe scări. Mergeam lejer, fără grabă, ca să nu dau de bănuit ce intenționam. Mai aveam cîți-va pași ca să intru pe casa scării. Cineva mă văzuse, și toți 4 s-au repezit după mine. M-am oprit. Dac-aș fi alergat, cu siguranță m-ar fi prins. Nu puteam pleca cu mașina fără ca s-o pregătesc în prealabil. Era plină de zăpadă. Ninsese toată noaptea. Imediat m-au întrebat de ce mi-am luat geanta de voiaj cu mine. Am motivat că încă nu era stabilit în ce cameră voi fi cazat, și cum n-o căram în spate, merita să o țin încă în portbagaj pînă aflam unde voi dormi.

Au coborît cu mine, și am ieșit cu toții afară.
Se oprise din ninsoare dar stratul de zăpadă era de 30 cm. Zăpada de pe mașină era înghețată.
Cum am descuiat, gealații au și intrat în mașină tremurînd de frig. Eu doar am pornit motorul, și am ieșit ca să dau jos zăpada de pe mașină. Nu mă ajuta niciunul. Ei mîncau mandarine și tremurau înăuntru. Cu lopata am degajat spațiul din spatele mașinii ca să pot ieși din parcare.
În timp ce lucram, îmi aminteam că cele 6 mașini cu care plecaseră ceilalți, nu aveau zăpadă pe ele. Motoarele erau încălzite și cum au urcat au și plecat.

I-am întrebat pe băieți cum de celelalte mașini ale lor nu aveau zăpadă pe ele.
Întîi m-au privit mirați, știind că eu nu eram treaz la ora cînd au plecat colegii lor. Apoi unul din ei îmi explică: Plantonul, pe timp de ninsoare, trebuie să mențină toate motoarele pornite, iar căldura din habitaclu era suficientă ca să topească fulgii de nea căzuți pe mașini. Era dotat și cu o lopată ca să facă loc prin jurul lor. Totul era pregătit pentru situații de urgență.

Dar ei se grăbeau și nu aveau răbdare ca să pregătesc mașina.
Am deschis capota și am chemat pe unul din ei care o făcea pe șeful. I-am arătat că nu voi putea merge cu viteze mari din cauza curelei de ventilator care fiind îmbătrînită era toată crăpată riscînd să se rupă, iar de rezervă nu aveam. Deci trebuia să mergem mai întîi pe la un magazin de piese auto ca să cumpărăm una sau două. Plus de asta, mai trebuiau schimbate bucșele de la volan și pivoții, presupunînd că era mult de lucru. Știam că nu verificau ei dacă le spuneam adevărul pentru că doar am vrut să-i sperii ca să nu mai mergem nicăieri. Numai cureaua de ventilator era o problemă. În rest totul era OK.

Cînd le-am mai spus că nici benzină nu aveam decît pînă la prima benzinărie, deja erau exasperați. Atunci apăruse și un Taxi cu niște clienți pe care i-a lăsat în apropiere. Așa s-au hotărît ei să meargă cu taxiul, fiind convinși că eu mă voi întoarce în cameră. Le-am dat de înțeles că trebuia să-l aștept pe omul roș care-mi promisese că va rezolva toate problemele cu mașina, într-un atelier unde avea el pe cineva cunoscut. Era o născocire de-a mea pentru ca ei să înțeleagă că n-aveam de gînd să dispar. Mi-au recomandat să profit de ocazie și să mă odihnesc bine. Din taxi, mă urmăreau să vadă că intram în hotel. Abea după aceea au plecat.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:03

Episodul 6

Eram derutat și amețit. Gîndurile se succedau cu mare repeziciune, destul de contradictorii.
Nu știam ce să fac și ce să aleg. Parcă mă aflam între ciocan și nicovală.
Somnul nu-mi era împlinit. Merita să profit de ocazie, ca să mă odihnesc pînă apărea mahărul. Bănuiam că mai repede de următoarea zi nu putea să se întoarcă. Deci puteam să-mi permit să fac un duș. Poate găseam și ceva de mîncare... simțeam o foame...
Trebuia să mă-ntorc la mașină ca să-mi iau geanta de voiaj. În ea aveam săpunul, detergentul și două prosoape. Mai aveam și cîte ceva de spălat... Cine știe cînd mai prindeam o ocazie de asta ca să am atîta timp liber.

Nu eram hotărît dacă să urc scările. Aveam și alternativa de a dormi mai întîi, ca să mă odihnesc, și abea după aceea să fac dușul. Deci n-ar fi fost nevoie încă să iau geanta din mașină. Dar sus în cameră la ce puteam să mă aștept. Fiul mahărului avea și el să se trezească. Și dacă mă vedea oare ce-i voi fi spus? Oare ce mă aștepta de aici în colo?
Sigur că n-aș fi avut de ales. Oare chiar trebuia să fur cot la cot cu toți derbedeii, talharii și ucigașii? Mie să mi se potrivească așa ceva? Păi eu n-am fost făcut ca să fur, nici să tîlhăresc.
Și dacă mă-mpotriveam, criminalii ăștia aveau să mă linșeze. Se contura destul de clar că indiferent ce s-ar întîmpla, eu nu venisem în Polonia ca să fur și nici să-i ajut pe alții ca să fure. Eu nu eram din acelaș aluat ca și ei.

Gata. Nu mai fac nici duș, nici mîncare nu mai caut, nici nu-mi mai spăl, și nici ochii cu fiul mahărului nu mai trebuia să dau. Simțeam că dispariția mea de acolo din zonă era obligatorie. O altă ocazie mai nimerită decît asta, cine știe cînd mai prindeam.
Eram un pic îngrijorat de faptul că neavînd bani, mîncare și benzină, prea departe nu ajungeam, și dacă mă prindeau afurisiții aceia de infractori, nu mai scăpam cu viață.
Tentaculele lor erau ca de caracatiță. Erau împînziți în toată Polonia. Mahărul avea o fotocopie a pașaportului meu. Dacă o multiplica și o dădea la toți blestemații, era imposibil să nu fiu găsit. Și chiar de aș fi avut cum să mă-ntorc în țară, nu scăpam de vama Mostișka. Acolo avea oamenii lui, și în Ukraina mi-ar fi făcut capătul.

Varianta cu o posibilă negociere pașnică nu putea fi luată în considerare. Adică să-l fi așteptat pe omul roș ca să-i spun verde-n față că nu m-am înțeles cu el pentru ce mă punea să fac, era pe lîngă pirdere de timp, și o mare gogomănie. Eram pe teritoriul lui, și el plătise destul ca să mă aibă la îndemînă. Și-apoi dacă mă retrăgeam cînd îi crăpa lui măseaua-n gură... brrr, era destul de fioros numai să mă gîndesc la așa ceva. Era clar că-l încurcam, măcar că el mă încurcase pe mine mai întîi. Dar el nu mai avea timp să mai recruteze pe altcineva în locul meu. Ar fi devenit o fiară sălbatică. Singura soluție pentru el ar fi fost să se pună la dispoziția altcuiva ca un simplu subaltern. Ori lui îi plăcea să se comporte ca un șef.

N-avea rost să-mi mai fac atîtea gînduri. De ce să mă fi speriat singur.
Am închis ochii, mi-am cuprins capul în palme, și am început să mă-nvîrtesc în loc, ca un fel de piruetă. Nu știu ce o fi gîndit persoana de la recepție, văzîndu-mă ca un fel de titirez, dar nu făceam degeaba gestul acesta. Eram dispus ca în momentul cînd mă opream din rotație să merg în direcția în care mă aflam cu fața. În cazul în care n-aș fi fost cu fața nici către scări și nici către ușa de ieșire, aș fi dat cu banul. Dar m-am oprit cu fața către ieșire.

M-am dus la mașină, fără să mai privesc în urmă. Nu m-am uitat pe hartă ca să știu în ce direcție voi merge. Am plecat imediat unde am văzut cu ochii. Pe indicatoare degeaba mă uitam că oricum nu știam încotro să mă îndrept la cîtă benzină aveam în rezervor.
Am rătăcit pe asfalt cotind la stînga și la dreapta de multe ori, numai să mă depărtez de acolo, de locul unde puteam fi oricînd în pericol.
Lacrimi mari curgeau pe obraji fără să le pot stăpîni.
Oare unde mergeam? Și ce mă aștepta acolo unde ajungeam? Cine avea să-mi dea banii necesari ca să ajung înapoi în România? Unde voi dormi? Oare nu voi îngheța și voi muri de frig și de foame? Dacă se defectează mașina ce voi face? Va trebui oare s-o abandonez?

Pe un indicator scria un nume de localitate în care am ajuns. Aușwitz.
Auzi unde ajunsesem eu. Ce căutam eu la Aușwitz? Zăream și lagărele conservate ce-mi aminteau de faptul că citisem cum au murit atîția oameni nezinovați în chinuri groaznice.
Deci situația în care mă aflam eu era o nimica toată, față de situația cumplită prin carte trecuseră cei care fuseseră găzduiți în acele lagăre. Asta însemna că se putea și mai rău.
Indicatorul ce indica nivelul benzinei cobora încet dar destul de amenințător.
Încă aș fi avut cum să mă mai întorc la hotel pînă nu terminam benzina din rezervor.
Trebuia să-mi revizuiesc repede atitudinea. Poate că m-am pripit dezertînd. Tot mahărul trebuia să mă ajute ca să mă-ntorc în țară, că doar el era vinovat. El m-a încurcat.

Mă frămînta un soi de remușcare. Poate că a fost o greșeală fuga mea.
Am oprit într-o parcare ca să urmăresc harta și să văd cam pe unde mă aflam față de Katowițe și față de Tychy.
Pe hartă am găsit scris că mă aflam la ,,Oswiecim", dar la intrare în oraș am văzut că era scris și Aușwitz. Distanța nu-i mare între Tychy și Aușwitz. Dacă mergeam drept, imediat aș fi ajuns. Dar eu cred că am mers mai întîi în direcție opusă, spre Gliwice, m-am rătăcit pe la intersecțiile acelea, și m-oi fi întors pe la Pszczyna ca să ajung la Aușwitz. Așa că în loc de 20Km, am parcurs mai bine de 50Km.
Acum știam că pentru a mă-ntoarce la Tychy, mi-erau deajuns 2 litri de benzină.

Dar pe hartă văzusem că eram foarte aproape de granița cu Cehia, dar și de Slovacia.
Am parcurs pe hartă drumul prin Ungaria pînă-n țară. Nu mi se părea mult. Dar de unde făceam rost de benzină? De fapt de bani trebuia să fac rost, ca s-o cumpăr. Nici nu mă mai gîndeam la mîncare. Oare de ce nu-mi era foame? Nici sete nu-mi era. Frigul nu-l simțeam că eram în mașină, avînd căldură de la motor. Văzusem pe un termometru de intersecție că erau minus 12 grade. Dacă aș mai fi continuat să merg așa fără nici un rost, aș fi terminat benzina, iar frigul m-ar fi zăpăcit de tot. În loc să fi dormit ca să mă odihnesc, eu pierdeam timpul și consumam benzina.

Cu un gînd eram să mă întorc la hotel, iar cu altul să nu mă-ntorc.
Calculam avantajele și dezavantajele pentru ambele situații. Iată la ce cloncuzie am ajuns.
Ori că mă-ntorceam, ori că nu mă-ntorceam, de murit tot aș fi murit.
Talharii și criminalii aceia poate că m-ar fi supus la tot felul de suferințe, înainte de a mă omorî, ca să fiu un exemplu pentru alții care ar mai fi îndrăznit să dezerteze.
Dacă alegeam să mor de frig și de foame, cel puțin se reducea suferința. De aceea am hotărît să nu mă mai întorc printre infractori. Funcție de benzina pe care o mai aveam, cred c-aș fi ajuns la una din granițele apropiate. Problema era cum treceam de graniță că nu aveam cu ce plăti taxele de tranzit.

Aveam un carnețel la mine, în care mi-am notat cam tot ce mi se întîmpla. L-am scos ca să-l actualizez cu toate noutățile. Îmi pare rău că nu-l mai găsesc acum. Dar toate întîmplările de atunci mi le amintesc de parcă ar fi fost recente. Totul a rămas înregistrat în memorie cu lux de amănunte. Așa că rămîneți pe-aproape. Nu vă voi ascunde nimic.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:04

Episodul 7

Carnețelul stătea de mult în mașină fără să-i fi găsit vre-o utilitate. Și acum avea și el un rost.
Am început cam așa:
[Cine mă găsește mort, să facă un efort ca să sune la telefonul... sau să anunțe familia mea care se află în România... Aș vrea ca acest carnețel să ajungă acasă, pentru ca să se știe prin ce am trecut] ~ și-i asiguram pe toți că-i iubesc, că-i iert pe toți care consideram că-mi greșise, plus sfaturi pe care le putea da un om muribund.

Pur și simplu nu vedeam nici o ieșire din situația în care mă aflam, decît că așteptam ca să mor. Pe frigul/gerul acela, nici un cîine nu merita să-l scoți afară. Oamenii stăteau liniștiți în casele lor, poate pe lăngă sobele/caloriferele încălzite...
Scriam ca să recuperez din urmă toate amănuntele, și să nu uit nimic. Era ceva schematic, doar esența întîmplărilor. Poate de aceea mi-o rămas atît de întipărit în memorie.
Acum scriu mai detaliat. Am timp să rulez filmul înainte și înapoi. Văd și acuma totul aievea.

Odată ce terminasem de notat, nu-mi mai rămînea decît să consum și restul de benzină pînă la ultima picătură... Nici nu-mi mai păsa. Așteptam moartea cu fruntea sus.
Poate că altcineva în locul meu s-ar fi apucat de furat sau de spart vre-un magazin în disperare, ori de omorît pe careva pentru a supraviețui. Dar eu nu eram asemenea om.
Ce conta că muream ca un anonim, ca un boschetar înghețat. Sufeream numai eu. De ce să fi produs suferințe și altora?

Și nu știam nimic despre Dumnezeu. Nici nu voiam să-L accept în gîndurile mele. Învățasem atîta socialism științific și materialism dialectic de nu mai încăpea Dumnezeu pe nicăieri în ființa mea. Mă gîndeam că nici nu merita să trăiesc dacă n-am fost în stare să iau decizia de a rămîne liniștit în țară. Dar oare cum aș fi cunoscut altfel situația în care am ajuns? Nimeni nu mi-ar fi spus. Și chiar de mi-ar fi spus, poate că n-aș fi crezut. L-aș fi judecat pe cel care îndrăznea să zică c-ar fi trecut prin asemenea necazuri, că numai unui imbecil putea să i se-ntîmple asta. Și iată că imbecilul eram chiar eu. Cine să mă creadă pe mine, dacă povesteam cuiva. Stai să vezi dacă mai întîi, mai scăpam cu viață ca să mai și povestesc.

Dar trebuia să mă descotorosesc repede de benzină ca să știu că n-o mai am, și să nu-mi mai fac planuri pe unde aș mai putea circula în ultimile clipe de trai. Țări străine mi-o trebuit... gata am aflat ce-nseamnă străinătatea... de-acum puteam muri satisfăcut.
Învățasem atîția ani de școală și acum să mor ca un cîine neștiut de nimeni... Mai mare rușinea. Aș fi vrut să trimit o scrisoare, dar n-aveam bani pentru a-l cumpăra, și nici pentru timbru. Nici o fisă de telefon nu aveam.

Zărisem undeva o cabină de telefon public. Înseamnă că trebuie să mai fie și altele. Iată una.
Am parcat mașina de-aiurea, și am coborît să văd dacă bat în aparatul acela, poate cădea vre-o fisă. Degeaba aș fi bătut. M-am uitat pe toate părțile. Nu era nici un loc pe unde să se introducă fise. Funcționa pe bază de cartelă/card. Pe vremea aceea nu știam ce-nseamnă. Chiar mă minunam de ce l-o fi lăsat în intersecție, dacă tot nu putea fi folosit.
Am căutat altul. Era la fel. Verificasem vre-o 5-6 telefoane publice doar-doar găseam unul care să funcționeze cu fise. N-am găsit. Și nici o poștă nu găsisem.

Dezamăgit că nu puteam comunica cu cei de acasă, mă consolam cu ideea că eram suficient de bine îmbrăcat și frigul nu m-ar fi cuprins brusc. Parcă citisem undeva că înainte de a muri înghețat, te cuprinde o moleșeală ca un fel de somn dulce, și visezi că te încălzești lăngă un foc. Nici măcar nu simți că tremuri. Apoi lent se așează ca un văl o liniște combinată cu un fel de furnicături pe la extremități. Nu mai ai ocazia să te trezești ca să constați c-ai devenit un sloi de gheață. Te găsesc alții. Dar oare ce vor face cu trupul meu? Nici măcar nu făcusem duș. Oare ce-or să zică despre mine?

Îmi făceam griji de parcă ar fi trebuit să-mi mai pese.
Mai era ceva benzină. Motorul torcea frumos, și aveam să-l las ca să funcționeze pînă se oprea singur. Între timp aș fi adormit cît încă era cald în habitaclu.
Mai erau 3 ore pînă la lăsarea nopții. Trebuia să caut un loc de parcare mai dosnic unde să nu mă deranjeze nimeni... și repede pînă mai aveam cu ce să pun mașina în mișcare.
Conduceam atent regulamentar fără să produc emoții participanților la trafic.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:05

Episodul 8

Ca să putem trece de Vama Siret duminică dimineață la ora 5:00, a trebuit să plec de acasă sîmbătă seara. Luasem în calcul nămeții și viscolul care te împiedica să mergi repede. Uneori mai ajungeam din urmă cîte o autofreză care cu greu reușea să degajeze asfaltul de zăpadă. Eram în pericol de a rămîne blocați în troiene la orice clipă. Bine că circulația nu se desfășura la parametri normali. De fapt buletinele meteorologice anunțate destul de des, avertizau ninsoare abundentă și viscol pe timp de o săptămînă, și se recomanda cu insistență să nu se iasă în afara localităților pentru că multe drumuri erau deja blocate.

Deci toată noaptea de sîmbătă spre duminică n-am dormit. Nici sîmbătă ziua nu dormisem.
Duminică am circulat prin Ukraina. Seara am trecut de Mostișka, destul de tîrziu din cauza autocarului care încă nu se vedea la orizont. Dar am trecut înainte de a se schimba tura ce era mituită. Odată ajunși la Polonezi, n-am putut adormi decît cînd deja răsărise soarele. Și cum ziua era mică, iar cerul înorat și ninsoarea o făcea și mai mică, cînd ne-am trezit becurile erau aprinse pe stradă. Poate că am dormit 5-6 ore după două nopți nedormite consecutiv.

Luni noaptea am ajuns la Katowitze, și abea marți dimineața pe la ora 4:00 am reușit să mai dorm încă 5 ore pînă la ora 9:00. Deci rămăsesem destul de în urmă cu planul la somn.
Așa că merita să găsesc repede un loc mai dosnic ca să mă așez la somn. Și nu mă mai interesa dacă mă mai trezesc sau nu. Preferam să nu mă mai trezesc de loc. Dacă mă trezeam la ce-mi ajuta? Nu tu bani, nu mîncare, nu benzină... de furat și de tîlhărit nu mă pricepeam. Pentru ce să mai mă trezesc?

Mergeam cu grijă în căutarea locului dosnic pe care mi-l doream, și ce găseam nu-mi convenea. Parcă mai avea importanță unde parcam. Atunci mi-am zis că prima parcare pe care o găseam, n-o mai depășeam. Zis și făcut. Apoi trebuia să merg și la toaletă, ca să nu mai fiu obligat de a mai coborî din mașină după aceea. Am ieșit ca să merg pe jos, dar nu știu ce mă făceam dacă trebuia să mai și plătesc acolo unde aș fi găsit. N-am mers prea departe că văd sediul poliției. Dacă intram în incintă, poate găseam ce căutam fără a fi nevoie să plătesc.

Am intrat și mă întîmpină subofițerul de serviciu. M-a întrebat ceva pe limba lui, la care eu îi spuneam pe românește ce anume doream. Pînă la urmă a înțeles, dar ar fi vrut să știe mai multe despre mine. Mi-a păstrat pașaportul pînă cînd am revenit. Și iar mă întreba ceva. Cum să-i fi răspuns? El, romînește nu înțelegea, nici în franceza pe care o mai știam eu. Chiar am început să-i spun cum nimerisem într-o gașcă de răufăcători și că ,,nema benzin, nema zloți, nema marca, eu rumînski, daciot,, și mai mult gesticulam. Pînă la urmă s-a lăsat păgubaș.

Scoate dintr-un dulap, un fel de carte groasă, destul de mare și grea, pe care mi-o aduce deschisă undeva unde scria ,, Ambasada României și Consulatul României", cu tot cu adresele unde se aflau și cu două numere de telefon.
Mi-amintesc adresa: ,,Schopina ulița nr. 10. Warszawa".
El mă îndemna să merg la Ambasadă sau la Consulat, numai că pînă acolo erau 700Km.
Ceva-ceva tot o fi înțeles el, că nu-mi puteam permite să merg așa departe, și pe o hartă îmi explică drumul pînă la Krakovia deoarece acolo era posibil să se fi deschis un nou consulat românesc, și să merg la ei, ca să cer ajutor.

Gata. Nu mai voiam să mor. O speranță se ivise. Dar polițistul mi-a dat doar sfatul, ideea. Numai bani nu mi-o dat, nici benzină. Krakovia era cam la 60Km distanță de Aușwitz.
Să nu-mi fi bătut eu joc de benzină ca s-o consum de-aiurea, acum aș fi avut cum să mă deplasez, pe cînd așa... Și-mi era jenă să cer bani sau benzină. După ce m-o ajutat cu informația, îi mai ceream și bani? Nu se putea așa ceva. Aveam și eu demnitate.

M-am așezat în mașină dezumflat. Ce să fac cu informația fără ca să pot ajunge pînă la consulat. Bine că aflasem, dar pentru mine era totuna. Ori că știam de consulat, ori că nu știam, acolo nu puteam să ajung nici măcar pe jos, pe frigul acela, plus că nu mîncasem nimic. Tot ce puteam face era să mă așez și să scriu ce aflasem. Am scos carnețelul, și cînd să scriu, pixul refuza să mai funcționeze. Nici să mai scriu nu se putea. Am căutat altceva de scris. Parcă mai aveam încă unul. Numai să nu fi înghețat.

În buzunarul genții de voiaj trebuia să găsesc cel puțin un creion. Am scotocit geanta peste tot dar de găsit, ioc. Vin să caut în torpedou. Aici aveam lanterna, și pe lîngă alte mărunțișuri am dat și de un pix golit de pastă. Așa că am insistat să caut, și găsesc o jumătate de plic pe care îmi notasem niște numere de telefon, plus alte mîzgălituri. Nu mă interesau. L-am pus deoparte ca să-l arunc la gunoi și căutam în continuare pe sub scaune. Am mai găsit ceva gunoaie, dar nici un pix. În final, dezamăgit, arunc gunoaiele pe care le pusesem într-o punguță, numai cît deschisesem portiera, undeva jos lîngă mașină.

Încercam de-acum să încălzesc pixul existent ca să-l fac să scrie. În clipa aceea cineva îmi bate-n geam. Era un bătrîn care era în trecere pe acolo. Nu avea mașină în parcare, dar văzuse cînd am aruncat gunoiul. Avea punguța în mînă. Am deschis geamul să văd ce vrea. Îmi explica, după cum am înțeles eu, că gunoiul nu se aruncă la întîmplare ci la coșul de gunoi, pe care mi-l arăta undeva pe acolo, cu insistență. Am luat punguța, cerîndu-mi scuze, cu gîndul de a o duce mai tîrziu. Chiar mă bucuram că tot aveam nevoie să manevrez pixul pe o altă hîrtie, ca să-l fac să scrie.

Cum mă chinuiam eu așa ca să mîzgălesc jumătatea aceea de plic, simțeam că în plic era încă o hîrtie. Cînd deschid ce să vezi. Era o bancnotă de 10 mărci germane, uitată de cine știe cînd. Și eu care aruncasem plicul la gunoi. Ce interesant. Oare moșul acela cum de era pregătit tocmai acolo ca să mă vadă? Dacă nu era el, habar n-aveam ce aruncasem.
Ce bucurie pe mine... Problema era să-mi ajungă benzina pînă la primul PECO.

Am plecat din parcare orientîndu-mă spre direcția Krakovia. Era scris Krakau pe indicatoare.
La primul PECO am alimentat 10 litri de benzină. Cum nu eram pe autostradă, mă gîndeam că poate găsesc ceva autostopiști. N-a fost să fie.
Iar era noapte cînd am ajuns în Krakovia. Am parcat pe malul Vistulei oprind motorul ca să-mi ajungă pentru a doua zi benzina pentru a căuta consulatul. M-am îmbrăcat bine cu hainele groase, și mă pregăteam de somn. Oboseala își spunea cuvîntul. Dar nu m-a împiedicat să văd undeva aproape un obelisc pe care era afișat un ceas electronic care alternativ arăta și cîte grade erau afară. Erau minus 25 grade. Un frig cumplit, și sufla un vînt dinspre apa înghețată.

Am adormit buștean. Cînd m-am trezit nu-mi mai simțeam călcîiele. Mă gîndeam că mi-au degerat. Aveam ghete bune și ciorapi groși dar dacă nu făceam mișcare și nu mîncam nimic de unde calorii ca să încălzească extremitățile? Am reușit să ies din mașină, mișcîndu-mă ca un robot pînă am putut să și alerg. Numai așa puneam sîngele în mișcare. Am obosit repede. Mașina era plină de promoroacă pe interior. Afară nu mai ningea. Dar era un ger de crăpau pietrele. M-am așezat din nou la somn punîndu-mi pe față un prosop, că altfel nu puteam să respir deoarece mi se lipeau nările de frig.

Toată noaptea cred că mă trezeam din oră în oră ca să fac alrgări pe malul Vistulei ca să nu-mi înghețe călcîiele de tot. După cîtă oboseală acumulasem numai asta-mi mai trebuia, ca să nu mă pot nici odihni cum trebuie.
A trecut și noaptea. Cînd a răsărit soarele, știam că era miercuri, și parcă se mai muiase gerul.
Am pornit motorul să dezgheț mașina, și să mă-ncălzesc și eu. Dar n-am plecat de pe loc, că nu știam încotro să apuc. Primii oameni care ieșiseră probabil la cumpărături i-am întrebat unde aș putea găsi consulatul românesc. Toți mă îndrumau la Warșowia (Warsawa).

Cineva îmi arată sediul poliției ca să merg și să întreb acolo. Era o idee bună.
De cum am intrat, ofițerul de serviciu numai ce a aflat ce voiam că nu a scos nici un cuvînt.
Intră în ghișeul lui, pune mîna pe telefon, vorbește ceva, după care îmi întinde mie receptorul.
Priveam mirat la el refuzîndu-l că nu știam vorbi în poloneză.
Îmi dă de înțeles că doar să ascult ceva. Pun receptorul la ureche și cineva îmi vorbea pe românește. S-a prezentat ca fiind un colonel din cadrul poliției, dar cum nu era la serviciu, nu putea să vorbească cu mine decît prin telefon.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:07

Episodul 9

Am uitat să spun că dimineață, cînd m-am trezit, din interior nu se putea privi afară. Toate geamurile erau opace de promoroacă pe interior, chiar și tavanul, și scaunele. Totul era înghețat bocnă. Mă miram cum de nu înghețase apa pe care o aveam într-o sticlă așezată lîngă mine. Avea ace de gheață prin ea, dar nu era înghețată de tot. Probabil căldura trupului ce emana prin haine a fost deajuns ca să se mențină lichidă. Oricum nu aveam după ce s-o beau, dar aș fi vrut să mă spăl pe ochi. Era imposibil s-o folosesc pe gerul acela.

Înainte de a ieși afară din mașină, numai ce am pornit motorul, și am căutat în torpedou pixul aruncat acolo, ca să-l țin undeva să se încălzească. Voiam să scriu în carnețel. Dar înainte de a-l încălzi, că oricum motorul încă era rece, l-am probat pe jumătatea aceea de plic. Trebuie să vă spun că scria fără să mai fie nevoie să-l încălzesc. Și am scris pînă am dezghețat mașina. Oare de ce se încăpățînase să nu scrie (pixul) la Aușwitz? Acum nici măcar nu se întrerupea de loc. Și l-am folosit și în zilele următoare, fără probleme.

Colonelul avea o voce blîndă și un ton ce-mi dădea de înțeles că mă înțelegea și mă compătimea. A avut răbdare să-i spun tot ce mi se întîmplse. Nu vorbea chiar bine românește.
Mi-a zis că dacă nu am cum să dau o declarație în limba poloneză, ei nu puteau să acționeze. Eu nu eram cetățean polonez, și nici nu aveau vre-o obligație față de mine. Acordurile internaționale din vremea aceea prevedeau ca orice român aflat în afara granițelor țării, dacă se află într-o situație limită, să se adreseze Consulatului sau Ambasadei Române pentru protecție și ajutor. Poliția poloneză nu avea cum să mă ajute sub nici o formă. Ei nu puteau să-mi dea bani, nici benzină, nici mîncare. N-aveau voie. Așa se încheiase protocoalele de pe vremea lui Ceaușescu, și încă mai erau în vigoare.

Infractorii români care acționau pe teritoriul Poloniei, dacă erau prinși în flagrant delict, numai la reclamația unui cetățean polonez puteau fi cercetați penal, după care extrădați ca să fie judecați în țară. Dacă românii se furau între ei, și nu se atingeau de polonezi, poliția nu se băga nicicum. De aceea hoții și talharii români prosperau, că știau acest amănunt. Cum erau mulți turiști români care-și vindeau mărfurile prin bazarurile poloneze, hoții și talharii îi ușurau de ele că poliția nu se băga. Dacă infracțiunea s-ar fi petrecut pe teritoriul României, erau alte reguli de aplicare a legii.

Sfatul pe care colonelul îl considera cel mai nimerit pentru mine, era să merg la Varșovia mai întîi, ca să reclam situația în care mă aflam, după care Ambasada să mă ajute ca să ajung în țară în condiții de securitate. Pentru ca să ajung la Varșovia, colonelul mă îndemna să vînd mașina la o casă de amanet, iar cu banii căpătați puteam să merg cu trenul la Varșovia. De acolo aveam să primesc alți bani ca să-mi recuperez mașina, plus pentru benzină și toate cele necesare ca să ajung cu bine în țară. Era cea mai bună soluție pe care o vedea el.
[La Krakovia nu se deschisese nici un consulat românesc. Numai la Warșovia era].
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:08

Episodul 10

Am plecat din incinta sediului Poliției din Krakovia, și mai confuz decît cum intrasem.
Apăruse o nouă variantă pe care o cîntăream dacă s-o pun în practică sau nu.
Să zicem că amanetam mașina. Nu căpătam decît un sfert din valoarea ei. În alte locuri căpătam chiar mai puțin. Și trebuia să fac dovada că mașina nu-i furată, și că într-adevăr eu aș fi propietarul. Asta presupunea să traduc toate actele mașinii și ale mele în limba poloneză. Apoi trebuiau autentificate la un notariat. Mai trebuia să solicit din țară, sau de la Ambasadă un document că mi se permite de către autoritățile române ca să amanetez sau să vînd mașina.

Toate astea le-am aflat/intuit din discuțiile avute cu cei de la casele de amanet pe unde am solicitat informații. Și eu n-aveam bani nici de mîncare; de unde bani ca să plătesc xeroxul, taxele de timbru fiscal și comisioanele de autentificare? Și cum nu-mi puteam permite să iau legătura cu cineva din țară, tot din cauza lipsei de bani, și nici la Ambasadă să ajung, nu știam ce-mi mai rămînea de făcut. Am solicitat la poliție și la casele de amanet să mă lase ca să dau un telefon în țară sau la Ambasadă, și am fost refuzat categoric. Toți trebuiau să justifice convorbirile telefonice. Numai fundațiile de caritate își puteau permite să nu le justifice, dar nu știam unde puteam găsi una din ele, că erau foarte rare și greu de găsit.

Ar mai fi fost un risc/impediment de care trebuia să țin cont. Dacă să zicem că amanetam mașina, de unde știam eu că cei de la Ambasadă chiar m-ar fi ajutat? Dacă nu mă ajutau, nu pierdeam mașina definitiv? Plus de asta, eu trebuia să mă mișc repede, nu să pierd timpul. Asigurarea internațională era doar pentru 15 zile, și trecuseră deja 6 zile de cînd era editată, iar la orizont încă nu se întrezărea nimeni ca să mă sponsorizeze din propie inițiativă, ca să pot prelungi astfel asigurarea care se făcea tot la Ambasadă. Pînă la urmă, cum necum, toate drumurile pentru mine la vremea aceea duceau către Warșowia.

Mi se părea destul de interesant că în loc să mă apropii de țară, trebuia mai întîi să mă depărtez, urcînd spre Warșowia. Și gerul acela nu mai înceta. De mîncare nimeni nu-mi oferea nimic... Și eram atît de aproape de granița cu Slovacia. La cîtă benzină mai aveam eram tentat să mă îndrept spre Slovacia. Problema era că nu se mai găsea o ală jumătate de plic prin mașină în care să se afle ceva mărci uitate. Cum să faci, pe asemenea ger, rost de bani? Cine m-ar fi înțeles ca să-mi dea de muncă ceva. În primul rînd că nu știam limba, apoi românii erau vestiți de jafurile pe care le făceau prin Europa. Nu toți românii, dar a fost suficient ca să ni se strice imaginea, că nu mai aveai credibilitate.

Ce să fac, ce să fac... Eram zăpăcit de cap. Încotro să merg? Sau mai bună era varianta cu așteptarea sfîrșitului ce părea destul de aproape. Ce făceam eu, mi se părea doar o prelungire a agoniei. Mă depărtasem de Katowitze și de Tychy, și ajunsesem la Krakowia. Eram exact în drumul infractorilor. Acesta era drumul care lega Katowitze de Mostișka. Ei circulau doar prin Ukraina pentru a veni din România, sau invers. Puteau oricînd să mă găsească. Daciile săreau repede în ochii lor, mai ales cele cu număr de înmatriculare pe fond alb. Daciile înmatriculate în Polonia aveau numere pe fond negru, ca dealtfel toate tipurile de mașini ale polonezilor.

Îmi stăruia ceva în minte. Oare cum o parte din români au aflat de legislația care funcționa în Polonia, cu privire la relațiile dintre românii comercianți [de tip ambulatoriu] ce preferau să facă comerț acolo? Infractorii, jefuitorii, talharii și criminalii români mergeau la sigur în Polonia. Dacă nu se atingeau de cetățenii polonezi, și nici de valorile lor, autoritățile nu le făceau nimic. Doar îi supravegheau de la distanță. Nimeni nu ținea o evidență, iar Interpolul avea alte obligațiuni, nicidecum să se ocupe de găinari de duzină. Numai că unii din cei care lucrau în domeniu legislativ erau capii care conduceau din umbră asemenea activități mîrșave. Eram scîrbit de lumea în crare a trebuit să mă nasc.

Nici nu mai vedeam rostul de a mai trăi condus de niște legiuitori fățarnici care cîrmuiau legile în așa fel încît să stoarcă și ultima picătură de vlagă de la semenii lor care trăiau de pe o zi pe alta făcînd multe eforturi și sacrificii. Și măcar că aveau puțin, trăind în multe lipsuri, mai erau și jefuiți pe deasupra. La ce bun să mai trăiești în asemenea condiții? N-aveau decît să trăiască doar jefuitorii. Eu nu mai voiam să fiu nici în postură de jefuit și nici de jefuitor. Nu recunoșteam lumea aceasta. Nu era lumea mea. Eu nu făceam parte din asemenea lume. Și-atunci ce căutam eu într-o lume străină de mine? Oare eram eu de vină că am ales o asemenea lume în care să fac atîtea eforturi ca să trăiesc? Nicidecum. Ceva mai presus decît mine m-a adus în lumea asta. Dar de ce? Care era motivul?

Puneam întrebările, vorbind cu mine însumi; dar de la cine așteptam răspuns?
Mă vedeam atît de vulnerabil și de fragil știind că în lumea asta nu mă puteam aștepta la nimic bun. Vremurile fiind atît de tulburi... Schimbarea și transformarea presupunînd întotdeauna suferință... Și eu cum suferisem atîta [de cînd m-am născut], nu mai voiam. Mă săturasem de așa viață. Să mă fi născut eu oare doar pentru a suferi? Și vedeam destui oameni cărora le mergea destul de bine, nu sufereau, se distrau, trăiau în îndestulare... Iar eu cu greu puteam să mă tîrăsc de la o zi la alta, făcînd eforturi uriașe pentru a supraviețui. Mai merita să trăiesc în asemenea condiții? Nu merita. Dar nici nu voiam să mor înainte de vreme.

Cine m-a adus pe pămîntul ăsta ca să trăiesc, era responsabil pentru mine. Nu eu eram responsabil pentru tot ce mi se întîmpla. Și atunci nici nu mai merita să mă îngrijorez.
Era destul de clar. Direcția către România era baricadată de tot felul de piedici invizibile. Mai ales vremea era cea mai potrivnică. Cum să mă fi luptat eu cu vremea? Gata. Nu mai era cazul de stat pe gînduri. Benzina pe care o mai aveam era pe terminate. Consumasem destul căutînd case de amanet. Timpul trecea nemilos. Două-trei ore și iar avea să se-ntunece. Ce depindea de mine trebuia să fac. Am trecut la executarea îndemnului pe care-l simțeam.

Mă orientam după indicatoarele care arătau direcția Warșowia, și mergeam cîntînd ca și cum mă simțeam foarte bine. Nu aveam de mîncare și nu mîncasem, dar nici foame nu-mi era. De duminică nu mai mîncasem nimic. Nici apă nu băusem, că nu aveam după ce. Dispăruse și tristețea din inima mea. De ce-aș fi fost trist? Așa cum n-o depins de mine ca să mă nasc, tot așa nu va depinde de mine atunci cînd voi muri. Nu-mi era mie în putere ca să mă mențin în viață. Dar oare cine avea interes ca eu să exist și să trăiesc? Eu în nici un caz. Înseamnă că era totuși Cineva. Cum adică, eu, un ateu, care nu recunoșteam existența lui Dumnezeu, să ajung la concluzia că totuși EL există și pentru mine?

Și totuși nu putea fi altfel. Deci Dumnezeu era Acela care mă adusese pe asemenea vreme în Polonia, ca să mi se facă de cunoscut. Dacă raționamentul ăsta era realitate, însemna că Dumnezeu voia ceva de la mine. Oare ce voia? Voia să am încredere în EL. De aceea m-a făcut să-mi pierd încrederea în mine și în forțele mele proprii, ca să cred în EL. Păi altceva nici nu mai aveam de ales, decît să cred în EL. Deci dacă am ajuns la concluzia că Dumnezeu mă adusese în Polonia, nu-mi rămînea decît să înțeleg și să cred că tot EL mă va aduce și înapoi în România. Rezulta că nu de mine depindea ca să mă întorc, ci de EL.
De fapt tot de Dumnezeu depinsese și plecarea din România. Eu doar am avut impresia că aș fi făcut ce voiam, dar de fapt făcusem ce pregătise Dumnezeu pentru mine.

Aveam un motiv întemeiat să fiu bine dispus. Să rezist eu nemîncat fără a simți foame... să rezist frigului cumplit și oboselii pînă la limită... Păi nu-mi stătea mie în putere. Dacă era să nu ajung la Krakovia, nici nu apăreau cele 10 mărci germane în jumătatea aceea de plic; și nici moșul acela ca să mi le dea înapoi după ce le aruncasem cu plic cu tot. Și de ce am venit la Kracowia? Ca să vorbesc cu colonelul acela invizibil a cărui voce mi se părea atît de caldă. Eram atît de sigur că Dumnezeu de fapt îmi vorbise, și mă îndemna să aleg drumul spre Warșowia, chiar dacă a trebuit să cunosc și cîte ceva despre casele de amanet.

Eram din ce în ce mai sigur că Dumnezeu îmi vorbise, nu colonelul. Ce interesant. Dumnezeu să-mi vorbească prin telefon... Oare m-ar crede cineva dac-aș povesti? Mai degrabă m-ar fi considerat nebun, dus cu pluta, sau că mi-ar lipsi vre-o doagă. Dar creadă cine și ce vrea. Pe mine nu putea să mă convingă nimeni că n-aș fi stat de vorbă cu Dumnezeu. Ce contează ce impresie aveau să-și facă alții despre mine? Important era că Dumnezeu îmi purta de grijă. Cum să nu fi fost voios în asemenea situație? Și nu era halucinație din cauza gerului. Eu n-aveam să devin un sloi de ghiață vre-odată. Asta era clar. Cum? Nu știam. Dar eram mulțumit că Dumnezeu știa pentru mine.

Privirea se oprise pentru o clipă pe cadranul indicatorului de benzină. Eram pe roșu. Asta însemna că trebuia repede să ies de pe autostradă și să intru la o benzinărie. Dar pentru ce la benzinărie? Cum pentru ce? Ca să fac plinul la rezervor, doar nu de-aiurea. Cu ce bani? Se va îngriji Dumnezeu. Eu doar trebuia să umplu rezervorul. Am văzut de departe și benzinăria.
Dar cum voi proceda? Simplu, ca și cum aș avea bani cu ce să plătesc. După ce voi pune benzina, mă voi urca la volan și voi pleca liniștit ca și cum am plătit. Ce-i așa mare lucru?
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:09

Episodul 11

Benzinăria era în cîmp deschis la marginea unei păduri, foarte bine degajată de zăpadă. Parcă se oprise și ninsoarea. Dar gerul, măcar că se înmuiase pe la prînz [acolo prin Krakovia], aici începuse să se întețească. Lasă că și pădurea contribuia la asta, dar și apropierea serii își spunea cuvîntul.
Am oprit mașina, cu curaj, direct lîngă o pompă de benzină. Erau 4 pompe, grupate cîte două.
Clienții erau destul de rari din cauza timpului nefavorabil. Eram singurul la ora aceea, și cum nimeni nu mi-a ieșit în întîmpinare, am coborît sigur pe mine că știam ce fac, și deschid bușonul meticulos, introduc furtunul și strîng mînerul cu toată puterea ca să aud cum curge benzina la viteza maximă în rezervor.

Nu-mi era frică de nimic și de nimeni. În fond ce putea să mi se-ntîmple? Aflasem de la răufăcătorii aceia că ei așa mai furau benzină, și nu-i prindea nimeni. Pe mine de ce m-ar prinde? Pînă realizau vînzătorii cam ce s-a-ntîmplat, eu aș fi fost departe.
Rezervorul, odată ce l-am văzut plin, am mai ridicat de fundul mașinii ca să încapă chiar un pic mai mult. Era plin ochi. Am pus bușonul, și o bucurie imensă simțeam cum creștea în mine. În acelaș timp m-am speriat de fapta pe care tocmai o săvîrșisem. Asta se chema infracțiune, și știam că nu-i de iertat așa ceva. Se putea încadra la furt cu premeditare.
Au început să-mi tremure picioarele atît de tare încît mă gîndeam că în curînd voi cădea.

Oare cum de putusem eu să fac o asemenea faptă? Erau camere de luat vederi amplasate ca să vadă fiecare pompă în parte. Puteam fi reperat oricînd dacă eram reclamat la poliție. Numai de pușcărie nu-mi ardea mie. Eu nu venisem în Polonia ca să fur, și iată ca tocmai asta puneam în practică. Mă certam pe mine însumi în gînd. Eu nu eram ca unii oameni care dacă n-au adăpost, nici de mîncare, să se apuce de furat ca să fie prinși în flagrant, numai ca să aibă un acoperiș deasupra capului și de mîncare pe timp de iarnă. Eu voiam să ajung în țară fără tinichele după mine. Cum să mă văd eu cu cazierul pătat? Cum i-aș mai fi privit în ochi pe cunoscuți? Eu eram altfel, din alt aluat. Eu nu eram infractor. Nu mi se potrivea mie felul acesta de a fi. Caracterul meu era altul. Nu eram înzestrat cu un asemenea tupeu.

Și chiar de nu m-ar fi prins nimeni, de ce să fi stat permanent cu frica-n sîn pînă treceam de graniță? Nu erm sigur că o trec, dar dacă se ivea ocazia, nu aveam să mă înec la mal? Mai bine sărac și curat. Eram hotărît să le dau benzina înapoi. Cel puțin să vadă și ei că nu aveam cu ce plăti, și poate li se făceau milă de mine lăsîndu-mă să plec fără a plăti. Dar plecam cu consimțămîntul lor. În cazul ăsta nu se mai chema furt. Exact ca și cum mi-o dăruiau.
În cîteva secunde trebuia să iau o decizie. Mă transformam în infractor, sau rămîneam acelaș fel de om așa după cum eram zidit de Dumnezeu. Dar dacă aș fi devenit infractor trebuia să fi rămas la Tychy (Katowitze). Adică plecasem degeaba din mijlocul lor ca să fiu totuși ca ei?

Am tras mașina un pic mai încolo vre-o 5m, ca să nu ocup pompa, și cu portofelul gol m-am prezentat la ghișeu. Mi-am dat seama că ei nici nu erau atenți la mine. Urmăreau un meci de fotbal la televizor. Abea cînd am ajuns la ghșeu, am văzut că-i surprinsese umbra mea. Să nu fi plecat eu mai departe atunci? Dar de unde să fi știut că ei nu mă vedeau mai tîrziu pe monitoare. Doar acolo se înregistra cantitatea luată și prețul. Ar fi notat numărul de înmatriculare, și puneau poliția pe urmele mele. Mai bine că nu am plecat.
Erau doi bărbați. Le-am explicat că ,,nema zloți, nema marca" și că nu aveam cu ce plăti.
Să fi văzut numa cum s-au schimbat la față, pufnind de furie, de mă gîndeam că voiau să mă ia la bătaie. Erau supărați că aveau de lucru mai mult cu mine și întrerupeau vizionarea meciului.

Unul din ei a ieșit afară la mine, iar altul a adus din dos de pe undeva, două canistre ca să le dau benzina înapoi. Căutau și un furtun. Le-am arătat că aveam eu unul gata pregătit. N-am insistat să mă înțeleagă. Nu credeam că m-ar fi înțeles. Ei erau doar vînzători. Dacă era patronul poate că trecea cu vederea, dar la ei nu mă puteam aștepta la indulgență.
Și nu mai apărea nici un client pe acolo. Aș fi vrut să mă plîng cuiva, dar cui?
Toată benzina din rezervor a încăput în cele două canistre, și iar am rămas fără.
Oricum, de acolo nu mă puteam mișca.
Cei doi își vedeau încontinuare de meciul lor, dar erau atenți și la mine.

Nu m-am băgat în mașină. Voiam să mai stau și în picioare. M-am rezemat cu spatele de mașină, și cu mîinile subsiori stăteam neputincios privind în sus. Ce-aș mai fi putut face?
Nici măcar nu-mi părea rău că n-am știut să profit de ocazie, să fi plecat neobservat.
De-odată mă pomenesc că vorbeam cu Dumnezeu. Parcă-L vedeam în fața ochilor.
-Spune-mi și mie Doamne, pentru ce m-ai adus aici? Ca să mă omori? De ce în Polonia? Oare nu-mi ajunge căt am suferit în România de cănd m-am născut? Mai adus aici ca să îndur și gerul acesta, și neputința de a mă întoarce acasă? Bine că măcar ai îngăduit să nu-mi fie foame. Dar cît crezi că mai rezist? Mai bine omoară-mă în clipa asta decît să mă mai chinui!

-Te-am adus aici ca să mă cunoști, zicea Domnul. Nu te teme. Nu vei muri, ci vei trăi ca să-Mi împlinesc prin tine lucrările Mele.
-Dar Doamne spune-mi măcar ce mai urmează de aici în continuare, că nu înțeleg nimic.
Și priveam tot în sus, dar nu-L mai vedeam. Era așa de blînd. Simțeam că mă iubea. Aș fi vrut să-L mai văd. Îl chemam, și-mi dădeau lacrimi de ciudă că nu-mi mai răspundea.
Oare de ce mă iubea EL pe mine, cînd eu eram potrivnicul Lui de atîta vreme? Cum de mă găsise EL vrednic ca să mă iubească tocmai acum cînd eram atît de chinuit? Dar oare era Dumnezeu? Să fi înebunit eu oare din cauza neputințelor de tot felul? Asta-mi mai lipsea, să fiu și nebun. Cine m-ar crede că L-am văzut pe Dumnezeu?

Cineva îmi atingea umărul. Dezmeticindu-mă, văd un bărbat tînăr care mă întreba dacă nu am o brichetă ca să-și aprindă țigara. N-aveam, că nu eram fumător. Și-mi era ciudă că nu m-o lăsat să-L mai caut pe Domnul. Totuși l-am rugat să-mi arate pe hartă pe unde mă aflam.
Ne-nțelegeam prin semne. Zicea că eram la jumătatea distanței dintre Kielce și Krakau.
Nu era localitate, ci doar o benzinărie în apropiere de Wodzislaw.
I-am arătat că voiam să merg către Kielce dar că n-aveam bani de benzină.
Nu putea să mă ajute, că nici el nu stătea pe roze cu banii, fiind student. Și a plecat.

Deci Dumnezeu mă lăsase în cîmp, departe de orice așezare urbană sau rurală. M-o adus aici ca să m-i Se arate, și să-mi spună că nu voi muri. Dar dacă nu era EL? Voi ști dacă era EL numai în cazul că ajung acasă cu tot cu mașină și sănătos, așa după cum am spus încă înainte de a pleca din țară. Și mi-o zis că ,,să nu mă tem". Dacă EL o zis așa, înseamnă că nu trebuia să-mi fie frică de nimeni și de nimic. Eram hotărît să fiu mai atent, că dacă mai apare, să nu ratez ocazia de a-L mai întreba ceva. Parcă ar fi depins de mine...

Se instalase gerul destul de aprig și eu încă eram afară, rezemat de mașină. Se însera.
O mașină cu număr negru, trage la pompa de benzină.
În timp ce omul punea în rezervor, dau să intru în vorbă cu el. Nici n-am apucat să-i zic ceva că-mi zice el ,,-Curvă română", și scuipă lîngă picioarele mele scîrbit. Am renunțat să-i mai zic ceva, retrăgîndu-mă cu spatele ușurel. De unde a știut el că eram român? Aha, văzuse mașina cu număr alb. Și de ce mi-o zis așa de urît? Ce i-am făcut eu? Sau poate știa doar cuvintele astea în românește. Dar de ce o fi fost atît de scîrbit?

M-am întors întristat la mașină. Cîtă dragoste îmi arătase Domnul, atîta ură văzusem în ochii polonezului acela. Cu ce eram eu de vină că alți români și-or fi făcînd de cap prin țara lui? Poate o fi fost și victima unor jefuitori români. Nici nu mai merita să mă gîndesc la el. Îmi stricase tot cheful de a mai intra în vorbă cu altcineva. Și noaptea era prin preajmă iar.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:09

Episodul 12

Mă încăpățînam să rămîn rezemat de mașină în ideea că ori apare din nou Domnul, ori trimite EL pe cineva ca să-mi spună ce am de făcut în continuare. Și timpul trecea nemilos. Iar eu parcă eram fixat acolo la benzinărie. Era imposibil să mă mișc de acolo. Glasul acela... Parcă mai auzisem undeva vocea aceea blîndă, caldă, plină de iubire... Dar unde. Timbrul vocal era inconfundabil. Îl recunoșteam dintr-o mie. Asta era; vocea era a colonelului! Cum adică? Întîi mi-a vorbit prin telefon la Krakowia, iar acum L-am și văzut aievea? Numai că era o iluzie optică. Deja aiuream din cauza inaniției? Dar cum de rezistam oboselii și frigului? Cum de n-am leșinat? Da nici mult n-ar mai fi durat dacă se menținea situația de coșmar. Și ce? Mare pagubă. Parcă n-am mai leșinat? Și n-am murit.

Chiar așa. Mi-a spus că nu voi muri, și să nu mă tem. Ceva trebuie să se întîmple. Nu-i exclus să vină patrula poliției ca să mă izgonească din curtea benzinăriei. Și unde mă voi duce? Aveam harta în mînă. O priveam, și mă gîndeam că dacă prin absurd aș avea benzină, încotro aș merge. Nu mă depărtasem prea mult de granița cu Slovacia. Chiar că era absurd. După calculul meu, ca să ajung în țară, prin Slovacia și Ungaria, mi-ar fi trebuit aproximativ 200-250 litri de benzină. Plus taxele vamale... Poate că m-aș fi descurcat cu vre-o 350-400 mărci germane. Nu știam dacă funcționa șpaga și pe acolo. Mîncarea am și omis-o, uitînd de foame.
Cine-mi dădea gratis banii ăștia? Aveau să-mi pice din cer? Pasivitatea mă cuprindea din toate părțile făcîndu-mă să nu mă mai îngrijorez. Important era că știam acum cîți bani îmi trebuiau. Și ce dacă nu-i aveam? Trebuia să nu mă tem.

Cît mă frămîntau așa gîndurile, clienții veneau, alimentau și plecau după ce plăteau. Eu rămîneam, și nici unul din ei nu știau ce se întîmpla cu mine. Treceau pe lîngă mine și nu mă-ntrebau nimic. Oare cîți să fi fost? Încă mai era Miercuri. Visam că eram rezemat de o sobă de teracotă încinsă. Ce bine era la căldură... Vedeam și patul în care urma să mă odihnesc. Distanța nu era mare. Cîțiva pași... Am început să pășesc. Ce bine aveam să mă relaxez...
Îmaginea s-a schimbat brusc. Eram lîngă o altă mașină unde cineva tocmai terminase de alimentat cu benzină. Omul mă privi întrebător. Ce să-i fi zis? Eram așa de încurcat...

A întins mîna și m-a bătut prietenește pe umăr, făcîndu-mi cu ochiul. Mi-a dat de înțeles că fiu-su tocmai plătea la ghișeu, și să aștept pînă vine el. Oricum altceva n-aveam de făcut. Credeam că ar fi vrut să discute cu mine iar fiu-su să traducă. Poate știa el românește. Oare ce subiect de discuție aborda? Mă ținea de mînă. Avea o mînă caldă, prietenoasă. Iar eu îi dădusem o mînă de ghiață. Abea atunci am observat că tremuram ca varga de frig. Tremura și inima-n mine. Îmi clănțăneau și dinții. Nici nu știu dacă mai puteam articula vre-un cuvînt.
Cînd a venit fiu-su, îi ia portofelul din mînă, scoate o bancnotă de 100 000 zloți de tip vechi, mi-i dă mie, mă îmbrățișează, urcă în mașină și pleacă fără să-mi mai zică nimic.

Am rămas cu banii în mînă, mirat și răs-mirat. De ce mă îmbrățișase? De unde știa el că aveam nevoie de mîngîiere? Oare ce valoare o fi avînd banii lor? Nu știam nimic despre schimbul valutar. Priveam la bani prostit. Ce să fac cu ei? Care era prioritatea zero?
Mă duc la ghișeu și le arăt banii. Mi-i ia, făcîndu-mi semn să apropii mașina de o pompă.
Nu m-o mai lăsat pe mine să alimentez. Mi-a pus el 7 litri de benzină. Era deajuns să merg 100Km. Și colonelul mă îndemna parcă din interiorul meu să mă îndrept în continuare spre Warșowia deși nu puteam depăși Kielce doar cu atîta benzină.

Circulam iarăși depărtîndu-mă și mai mult de Slovacia. Deci nu mergeam către țară. Și dacă drumul de întoarcere în țară trecea prin Warșowia? Nu era obligatoriu să fie aceeaș distanță.
Climatizarea funcționa perfect. Mă gîndeam că eram un sloi de ghiață cînd am fost îmbrățișat.
Oare ce l-o fi-ndemnat pe polonezul acela să-mi dea bani? Și n-am păstrat nimic din ei pentru o fisă de telefon, nici să iau ceva de mîncare. Iar nu aveam bani. Dar circulam pe drumuri poloneze deszăpezite de utilajele care lucrau zi și noapte pentru desfășurarea normală a traficului rutier.

La Kielce am ajuns undeva pe la periferie. Probabil era un poligon industruial.
Parcasem undeva nu departe de o clădire nouă. Și cum aveam nevoie de somn, am procedat la fel ca pe malul Vistulei. Dar parcă nu-mi mai înghețase atît de rău călcîiele.
Benzina se consumase și așteptam o nouă minune ca să merg mai departe.
Înainte de a adormi, am așternut pe hîrtie ultimile noutăți. Apoi am adormit.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:10

Episodul 13

Cînd m-am trezit, promoroaca din interiorul habitaclului mă împiedica să văd afară. Răsărise soarele. Am profitat de ocazie și m-am schimbat de vestimentația cea mai apropiată de corp. Nu mă mai suportam în lenjerie nespălată. A trebuit să mă dezbrac complet și să mă îmbrac ca la armată. Nu știu cîte grade erau în mașină, dar afară erau tot minus 25, ca la Krakowia.
În mod special n-am pornit motorul ca să nu fiu văzut din afară. Mă mir și acuma cum de am avut curajul să mă dezbrac de tot pe un asemenea ger. Cred că mă călisem. Și nici după aceea n-am pornit motorul, ca să nu consum bruma de benzină ce mai era pe fundul rezervorului.

Am căutat, mergînd pe jos, o benzinărie. Nu era chiar departe. M-am întors, am luat mașina, parcînd-o lîngă benzinărie. Apoi am solicitat celor de acolo să mă lase ca să dau un telefon măcar la Ambasadă. N-au vrut în ruptul capului. Și nici prin împrejurimi n-am găsit înțelegere. Era greu de lămurit dacă nu cunoșteam limba. Totuși trebuia să fac ceva ca să dispar repede din Polonia. Eram în pericol de a fi găsit de cei care mă căutau.
Cred că venise omul roș de la Warșowia, și o fi fost informat despre dispariția mea. Și n-o fi stat el cu mîinile în sîn. Mașina mea era vînată de toți pîndarii lui. Cît să mai fi durat ca să mă găsească, la cîți de mulți erau pe acolo?

Gerul își făcea de cap, dar parcă nici nu-l mai simțeam. Trebuia să fac repede rost de benzină. Am cerut respectuos de la cîteva benzinării, dar n-am căpătat nici un strop. Măcar cîte un litru dacă primeam de la 10 benzinării și tot făceam 10 litri. Dar n-a fost să fie, decît pierdere de timp pentru toată ziua de joi. A trebuit să rămîn încă o noapte acolo. Și nimeni nu s-a oferit să-mi dea ceva de mîncare, nici bani. Oricum nu simțeam foamea. De aceea am folosit apa pe care o aveam în mașină ca să mă spăl pe ochi. În felul acesta rămăsesem și fără apă de băut. Îmi părea rău, că puteam să mă spăl și cu zăpadă, dar o văzusem murdară și înghețată.

În poligonul industruial era o construcție recent dată în folosință. Am intrat în ideea că ar mai fi fost de făcut ceva curățenie. Poate spălam măcar geamurile vitrinelor care mai avea urme rămase de la zugravi. Văzusem și o grămadă de moluz... nu avea nici mobilierul așezat...
Singurul birou care era într-o sală mare, prea mare parcă, părea atît de izolat undeva pe la margine lîngă intrare. Acolo un singur om învîrtea niște hărtii căutînd prin sertare.
I-am dat de înțeles că vreau să mă pună la ceva treabă ca să-mi dea niște bani. Am pus mîna pe mătură și cu roaba m-am dus la grămada aceea de moluz. Voiam să încarc și să-l duc afară.
Omul a venit după mine, calm, îmi ia mătura din mînă, nici roaba nu mă mai lăsa ca s-o ating.
Atunci am luat o cîrpă, și cum era o găleată cu apă, am mimat că vreau să spăl geamurile. Nici asta n-a vrut. Mi-a dat de înțeles că n-are bani să mă plătească și nu voia să muncesc degeaba. Plus de asta erau stabiliți oamenii care trebuia să facă curățenie. El era bineintenționat dar nu știa cum, și cu ce să mă ajute. Cum aveam Atlasul rutier în mașină, l-am rugat să mă însoțească ca să-i arăt unde voiam să ajung, și că nu aveam benzină.
A venit cu mine și abea atunci a înțeles cum stăteau lucrurile. Mă ia înapoi cu el pînă lîngă biroul lui, făcîndu-mi semn să-l aștept că se-ntoarce imediat.

A plecat pe după un zid despărțitor, și nu a stat mult acolo. S-a întors cu o canistră de 10 litri cu benzină. A deșertat din ea numai cît a încăput într-un bidon de trei litri, iar restul de 7 litri mi le oferea gratis. Mi-a dat și o pîlnie/leică special ca să pot turna în rezervor. Voia să-i aduc înapoi doar leica/pîlnia și canistra goală. Nu a mers cu mine. Avea încredere că le voi aduce.
Nici nu puteam face altfel. Cînd i le-am adus, dădea din umeri că mai mult de atîta nu mă putea ajuta. I-am mulțumit cum m-am priceput mai bine, și-am mai mers încă 100Km pînă la Radom. Era dupăameaza zilei de vineri cînd am ajuns. Evitasem să merg pe autostradă, gîndind că pe șoseaua națională ocolitoare aș putea găsi ceva clienți la ocazie. Dar pe frigul acela cine să mai fi stat la ocazie?

N-ar mai fi fost mult pînă la Warșowia. Dacă-mi ajungea benzina, nu făceam eu atîtea popasuri. Mă simțeam parcă frînat în așa fel încăt să nu apară vre-un ajutor în plus, iar dacă apărea, să mi se dea cu porția. Mai mult de 7 litri de benzină, se pare că nu trebuia să capăt.
Ce puteam spune despre mîncare. Nu mai mîncasem nimic de duminică. Nu simțeam foame, dar cînd coboram din mașină, nu mă mai puteam ține pe picioare, fiind subnutrit. Și mă simțeam obosit la cel mai mic efort. De aceea m-am pus să dorm.

Sîmbătă dimineață, destul de devreme, m-am orientat să văd ce-aș putea face ca să nu pierd timpul degeaba. Mai erau încă vre-o sută de Km pînă la Ambasadă. Cei de acolo trebuiau să mă ajute. Doar eram român, și unde în altă parte să solicit ajutor decît la ei. Distanța asta puteam s-o parcurg și cu o mașină de ocazie, dacă șoferul mă înțelegea să mă ducă gratis.
Am parcat undeva lîngă o benzinărie ce se afla la marginea orașului. Eram hotărît să las mașina în grija lor, iar cînd mă întorceam de la Ambasadă aș fi luat-o de acolo. Numai de ar fi avut unde s-o ascundă ca să n-o vadă cei curioși care mă căutau.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:11

Episodul 14

În interior era cald, și singurul om care mișca pe acolo nu înțelegea ce voiam. Cum să mă înțeleagă dacă nu-i vorbeam în limba lui? A avut totuși bunăvoința să mă lase ca să mă așez pe un scaun, văzînd că era să cad din picioare. O fi văzînd și că eram palid la față. Cum mă bărbierisem (pe uscat) de dimineață, se cunoștea că aveam obrajii supți, ochii aproape stinși, și mă comportam de parcă nu mai aveam vlagă în mine. (Nu mă recunoșteam pe mine însumi cînd mă priveam în oglindă). M-a întrebat dacă nu mi-i foame, făcînd un semn cu mîna ca și cum dacă nu mă rodea foamea pe la stomac. Nici nu știam cum să-i răspund. Aproape că mă obișnuisem cu ideea că n-ar fi trebuit să primesc nimic de mîncare. Dar el scoate din sacoșa lui patru plăcințele cu brînză. Erau calde, cum le luase de acasă. Mi le-o dat mie. Nu-mi venea să cred. Mi-au dat lacrimile.

Nu-mi cunoștea graiul, dar a înțeles că trebuia să mă ajute. Erau așa de bune, măcar că nu erau mari, așa cum știam eu că se făceau la noi în țară. Simțeam cum fiecare înghițitură ajungea pînă în stomac. Nu-mi venea a crede că mai și mîncam. Dac-ar fi fost mai măricele poate mai păstram două din ele pentru mai tîrziu, că cine știa dacă, și cînd, mai aveam ocazia degrabă să mai mănînc. Dar cum rezistasem atîta, nu mai conta dacă mai trăiam încă o experiență asemănătoare. Și ajungeam eu cumva la Ambasadă, unde credeam că o să primesc și de mîncare. Așa că am mîncat plăcințelele. Parcă mi se făcuse și sete, dar nu mai aveam apă. Polonezul îmi arată cîteva cutii cu bere, pepsi, fanta și alte sucuri. I-am arătat buzunarele goale, că nu aveam cu ce cumpăra. Nu știam cum să cer apă de la chiuvetă, că pe aia nu mi-ar fi cerut bani.

Am încercat să-i spun despre apă în limba franceză, dar tot n-a priceput. Pînă nu am mers să iau o mînă de zăpadă ca să mimez că vreau s-o mănînc, nu pricepea. Dar apoi mi-a dat o sticlă cu apă gratis. Așa am aflat că se spunea ,,vodă" la apă, exact ca în rusește.
Polonezul fiind interesat, și avînd chef să afle mai multe despre mine, i-am arătat pe hartă traseul parcurs de mine din România pînă acolo, și că voiam să ajung la Ambasadă cu o ocazie, pentru că n-aveam bani de benzină.
În timp ce-i povesteam, mai apare un polonez ce era coleg cu el. L-a lăsat pe el la casa de marcat, iar pe mine m-a luat afară acolo unde era locul de făcut presiunea la anvelope.
Cînd venea cîte o mașină, el regla presiunea la roți, lua cîte un zlot de tip nou de la client și mi-l dădea mie. A făcut așa pînă am strîns 10 zloți de tip nou.

Mi-a făcut semn să țin secret față de colegul său, și să mă duc să pun 7 litri de benzină, și să plătesc cu acei bani. Așa am făcut.
10 zloți de tip nou erau echivalenți cu 100000 zloți de tip vechi, și era exact prețul pentru 7 litri de benzină. Tocmai ce spuneam. Parcă era programat să capăt doar cîte 7 litri.
În noile condiții nu mai avea sens să merg cu o ocazie. Problema era că nu știam cît aveam de rătăcit prin capitala Poloniei ca să găsesc Ambasada. Deci îmi mai trebuia benzină.
Dacă aș fi avut navegador (HPRS), nu se mai punea în discuție rătăcirea. Dar trebuia să mă descurc cumva.

Vremea continua să fie vitregă. Ningea abundent și viscolea. Dar asfaltul era curățat permanent. Din cauză că se împrăștia sare tratată, zăpada se topea la atingerea asfaltului, transformîndu-se într-o mizerie lichidă ce mi-a murdărit mașina de nu se mai cunoștea culoarea. Chiar mă bucuram, mai ales că și numerele de înmatriculare deveniseră negre.
Cei care mă căutau, măcar de aș fi trecut pe lîngă ei, nu m-ar fi recunoscut.
Prinsesem un pic și la inimă cu plăcințelele acelea care dacă le-aș fi pus alăturea abea că erau la dimensiunea unei singure plăcinte cu brînză din România. Important era că somacul nu mai era chiar gol. Am avut după ce să beau și un pic de apă. Restul de apă o luasem cu mine.

Poate că mai erau vre-o 10-15 Km înainte de a ajunge la Warșowia, și două persoane făceau semn ca să-i iau și pe ei. Interesant. Atîta drum parcurs nu găsisem pe nimeni, și acuma cînd mai aveam doar o azvîrlitură de băț, iată că găseam. I-am luat bucuros că puteam și eu la rîndul meu să ajut pe cineva. Voiau să meragă la gara centrală. Oricum nu știam unde-i. Trebuia să-mi arate ei. Femeia m-a rugat să opresc la o benzinărie ca să meargă la toaletă. Nu era nici o problemă. Doar nu mă grăbeam. Bărbatul a văzut acul indicator de la benzină că era pe roșu, și-mi face semn să profit de ocazie ca să alimentez. I-am arătat portofelul gol, și-am dat din umeri. Ce puteam face fără bani? Nici ei n-aveau mare lucru. Oricum n-aveam de gînd să le cer bani. Se vedea că erau și ei necăjiți.

Dar omul a insistat dîndu-mi 3 zloți de tip nou ca să fie sigur că ajung la gară. Aveau tren destul de curînd și nu voiau să-l piardă. Așa că am mai pus 2 litri și ceva de benzină.
Am intrat destul de adînc în oraș, și la un moment dat mi-au dat de înțeles că am ajuns la gară. Nu vedeam gara nicăieri, nici măcar liniile de tren. Trenuri nici atît. Eram mirat.
Am oprit într-o parcare. Ziceau că era parcarea de la gară. Și cum mă uitam în toate părțile s-o văd și eu, mi-au arătat că era dedesubt. Era prima dată cînd aflam despre o gară subterană.
N-am coborît s-o văd. Era imperios necesar să dispar cît mai repede de acolo ca să nu mă ginească dușmanii.

Mergînd așa pe străzile largi cu sens unic, vedeam destul de des cîte o reprezentanță de la Fiat Autopoland. Mă gîndeam să intru și eu în una din ele, măcar să văd despre ce era vorba. Cînd am mai văzut una, am parcat undeva prin apropiere, mai la dos, printre blocuri.
Era trecut binișor de ora prînzului. Și cum era sîmbătă, mă gîndeam să nu închidă mai devreme, ca să pot intra și eu acolo. Cine știa ce se mai putea ivi. Măcar întrebam cam pe unde puteam găsi Ambasada.
Am intrat într-un spațiu grandios. Totul strălucea de curățenie. Mașini de lux parcate în interior, birouri neîngrădite de ziduri, aer condiționat... Oare pe unde intrau și ieșeau mașinile? Și erau toate curate de parcă nu circulaseră pe afară de loc. Eram fascinat. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Acolo era expoziție de mașini pentru vînzare.

Cum nu mă interesa să cumpăr vre-o una, ce să-i fi spus omului care venise întrebător să mă întîmpine? Dar pînă să deschid eu gura, îi sună telefonul mobil. După ce vorbește la telefon, era din nou la dispoziția mea. Am scos hîrtiuța din buzunar pe care aveam notate numerele de telefon de la Ambasadă, dîndu-i de înțeles că-l rog să mă lase să sun și eu acolo. Formează el numărul de telefon, și cînd aude vocea de la Ambasada României, îmi dă mie să vorbesc la telefon, indiferent cît ar fi durat. Și n-o stat lîngă mine. Oricum n-ar fi înțeles limba română.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:12

Episodul 15

Cu telefonul la ureche, mă minunam cum de nu m-o refuzat și aici, cînd oriunde solicitasem în alte părți ar fi fost zadarnic să mai și insist. Eram bucuros că, în sfîrșit puteam vorbi pe românește cuiva care mă înțelegea și-mi răspundea în românește. Nici nu știam cum să încep.
Mai întîi m-am recomandat cine eram, și pe scurt i-am spus interlocutorului cum că eram victima unor infractori cu care venisem în Polonia neștiind cu ce se ocupau, iar cînd am aflat n-am mai vrut să rămîn cu ei, ca să nu practic ce practicau ei. Aș fi vrut să-i mai zic și de ce apelasem la Ambasadă, și că aveam nevoie de ajutor, dar mă întrerupe plictisit zicîndu-mi:

-Și de ce-mi spui mie toate astea? N-ai cu cine conversa? Crezi că altceva n-am de făcut decît să-ți ascult inepțiile? Cum ai știut să vii în Polonia, dacă nu-ți convine, tot așa poți să te întorci și înapoi. Poate ai vrut să suni la poliție și ai greșit numărul. Hai că nu am timp, și nu pot ține linia ocupată cu tot felul de fleacuri. Tot ce pot să-ți spun este să te urci în autocar și să te duci acasă. Te vei culca, iar cînd te vei trezi, vei constata că nu mai ești beat.

-Dar vă rog să nu închideți. Vă mai rețin doar un minut. Nu sînt beat, ci sînt foarte flămînd și risc să mor de foame și de frig. Sînt român și apelez la serviciile Ambasadei Române că am nevoie de ajutor imediat. Sînt urmărit și încolțit de criminali. Caut adăpost la voi, vreau protecție! Dacă nu la Ambasadă, la cine altcineva să apelez atîta timp cît mă aflu pe teritoriu străin? Vă rog să mă-nțelegeți! Am venit cu mașina mea și nu mai am bani de benzină ca să mă întorc, și nici ca să-mi cumpăr de mîncare. Sînt în pericol de a mă îmbolnăvi de TBC din cauza gerului, sau să mă aleg cu picioare degerate, ori chiar să și mor. Pe pașaport scrie că...

-Oprește-te omule! Nu-mi pasă ce scrie în pașaport. De la noi n-ai să vezi nici un ban, nici un leu, nici un zlot, nici o marcă, nici un dolar. Ce-ar fi să-i ajutăm pe toți imbecilii de români care se aventurează să iasă din țară? Am deveni falimentari.

-Dar vreau să mă împrumutați, și cînd ajung în țară mă achit de datorie. N-am nici unde să dorm pe gerul ăsta decît în mașina înghețată. N-am făcut un duș de o săptămînă. Știu că aveți pentru situații de urgență o cameră de protocol. Lăsați-mă să dorm măcar o noapte într-un pat încălzit. Nu mai pot să suport frigul ăsta care nu mai încetează. Și poate nu știți că n-am mîncat nimic de o săptămînă. Mă mir cum de mai rezist și sînt încă lucid ca să mai și vorbesc coerent. Nu mă lăsați! Sînt român în situație limită, într-o țară străină. Nu știu cum să fac rost de bani ca să mă descurc; și nu vreau să devin infractor.

-Fii atent ce-ți spun acuma, că după aceea închid: Camera protocolară nu-i pentru tine. Să-ți iei gîndul de la așa ceva. Cînd vei ajunge în corpul diplomatic, să mă anunți ca să o rezerv pentru tine. Azi este sîmbătă și nu avem program cu publicul. Mîine este duminică și-i zi de odihnă. Dacă chiar vrei să vii pînă la noi, încearcă luni dimineață pe la ora 9:00. Poate vom trimite un fax în țară ca să le spunem situația ta. Cei din țară vor decide cum să ia legătura cu familia ta, ca să-ți trimită niște bani. Trebuie să ai răbdare pînă luni. În cazul că se va aproba cererea ta, nu cred că va dura mai mult de o săptămînă pînă primești banii.
Dacă nu aveți bani acasă, Ambasada nu împrumută pe nimeni.

N-am apucat să-i mai zic nimic că mi-a închis.
Am încercat să sun din nou, dar nu-mi mai răspundea nimeni, măcar că am încercat de vre-o 5 ori. În final voiam să sun în România, acasă, și nu știam că trebuia și un prefix de țară.
Un robot îmi spunea că nu există numărul pe care-l apelam. Am înțeles asta, că vorbea în poloneză și în cîteva limbi de circulație internațională, printre care și franceza.
Aveam să aflu mult mai tîrziu despre acel prefix (0040) pe care robotul nu mi-l spunea.
Mi-ar fi trebuit să am un instructaj cu situații previzibile încă înainte de a pleca din țară.
Dar cine să mă învețe? Infractorii n-aveau interes ca eu să cunosc prea multe înainte de a deveni ca și ei. Dacă rămîneam cu ei aș fi învățat din mers ca să sun acasă.

Polonezul de la Fiat Autopoland nu știu de unde mă privea, dar abea cînd îl căutam să-i înapoiez telefonul, a apărut. Din cîte îmi dădeam seama cred că m-ă întreba cu ce să mă mai ajute. L-am întrebat dacă știa unde-i Ambasada. Nu știa. Dar s-a uitat pe o hartă a orașului, arătîndu-mi și mie că era destul de departe ,,Ulița Schopina nr 10". Era o hartă de perete. Dacă ar fi fost un pliant, poate că mi-o dădea s-o am la mine. Mi-am făcut totuși o imagine față de locul în care eram, fără să notez nimic. Mă bazam pe faptul că voi găsi oameni pe stradă care să mă îndrume. Pînă luni aveam timp să merg pe jos ca să caut Ambasada.

Mergînd către mașină cîntăream în gînd, cît de entuziasmat eram pentru simplu motiv că ajunsesem în Warșowia, știind că la Ambasadă trebuia să găsesc protecție și ajutor, și cînd colo nu eram tratat altcumva decît ca un gunoi, ca un imbecil, ca un bețiv. Era atît de dezgustător să știu că sînt român... Oare de ce mă născusem în România? Ajunsesem la concluzia că nu merita de loc să fii român, din cauză că autoritățile nu asigurau nimic pentru românii aflați în situații limită prin străinătate. Mai degrabă găsisem ajutor la străini. Pur și simplu mi-era mie rușine că eram român. Ce fel de stat e acela care nu are grijă de cetățenii săi aflați în alte țări? Nu credeam că mai era pe glob o altă țară mai iresponsabilă decît România. Poate că acum s-o fi schimbat lucrurile, dar atunci nu puteam vedea altfel.

Amărît fiind, după o săptămînă atît de grea, cînd știam că mai trebuia să am răbdare să treacă încă două zile în aceleași condiții peste mine, parcă mă lua cu fiori. Răbdasem și îndurasem atîta foame și frig, făcîndu-mi iluzii deșarte că la Ambasadă m-ar fi așteptînd cîinii cu covrigi în coadă, și aflu că nu era deajuns cît răbdasem și îndurasem. Și să zicem că vor trimite faxul acela promis de un anonim (că nici nu știam cu cine vorbisem), oricum ei nu mă țineau la camera de oaspeți, ar mai fi trebuit să aștept încă o săptămînă în aceleaș condiții pînă să primesc banii din țară. Oare banii care veneau mă mai găseau viu? Nu credeam să mai rezist atît de mult. Dacă mă mai și găseau cei care mă căutau, îmi făceau capătul imediat.

Și dacă ei se interesau la Ambasadă despre mine? Dacă pîndarii lor nu mă vedeau trecînd granița la Mostișka, numai că se informau la Ambasadă. Și luni s-ar putea să dau nas in nas chiar cu ei. Mi se părea riscant să mai merg la Ambasadă. Și-atunci pentru ce mai bătusem atîta drum pînă acolo? Nimic nu era sigur. Totul era imprevizibil. Dacă intram într-o capcană cu bună știință? Nu se putea ca ei să nu intuiască și faptul că aș cere ajutor la Ambasadă. La cîte tentacule aveau ei, nu le-ar fi fost greu să pună pe careva să aștepte sosirea mea acolo. Și ce-am rezolvat? Să fi fost în zadar atîta zbucium?
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:13

Episodul 16

Mai intii a trebuit sa ma apuc de scris ultimile noutati in carnetel. Apoi, fiind sigur ca masina se afla intr-un loc destul de dosnic, nu-mi raminea altceva de facut decit sa dorm ca sa fiu fresh pentru duminica.
Era ger in continuare cam la 15-20 grade sub zero.
Promoroaca era prezenta in tot interiorul habitaclului, cind m-am trezit.
Rasarise soarele in duminica aceea geroasa.
Trebuia sa caut Ambasada mergind pe jos, ca benzina nu aveam suficienta, iar timp aveam berechet. Am dat frica la o parte, zicind ,,fie ce-o fi,, si pina se ivea alta solutie, nu aveam incotro... am purces la drum in cautarea Ambasadei.

Cu adresa scrisa lizibil pe o hirtie, intrebam pe trecatori, iar ei ma indrumau asa cum se pricepeau mai bine. Dar nu ma limitam sa intreb doar pe cite unul, ci pe mai multi, ca sa fiu sigur ca merg in directia dorita. Ma uitam si in urma, ca sa fotografiez cu privirea punctele de reper mai importante, pentru ca la intoarcere sa nu ma ratacesc.
Cum peste noapte ninsese, am lasat masina plina cu un strat cam de 10 cm de zapada. O acoperea numai bine ca sa nu atraga atentia culoarea.
Drumul pina la Ambasada mi s-a parut destul de lung, mai ales din cauza ca nu ma tineau picioarele. Eram obligat sa ma asez pe cite o banca ca sa ma odihnesc. Ma simteam atit de slabit incit ma si miram cum de ma mai misc.

Am considerat ca mersesem pe jos cam 10Km. Deci mi-ar fi trebuit cam un litru de benzina. Si nu-l aveam. Dar daca Domnul ma adusese de la Katowitze atitia Km, tot EL trebuia sa ma mai duca inca 10Km daca tot trebuia sa ajung la Ambasada. Eu nu stiam cum sa mai fac rost de acel litru de benzina. Mi-ar fi fost jena/rusine sa cersesc chiar si pentru un litru.
Eram bucuros ca gasisem Ambasada, macar ca era inchisa, fiind duminica. Dar luni va fi deschisa. Si atunci se va decide soarta mea.
Ma-ntorceam atent la punctele de reper, ca sa nu ma ratacesc. Nu ma grabeam. Aveam timp toata ziua. Si totusi parca nu venisem pe strazile pe care mergeam acuma. Nu mai recunosteam nici un punct de reper. Trebuia sa ma intorc din nou catre Ambasada, ca sa reiau traseul.

Intrebind pe trecatori ca sa ma indrume spre Ambasada din nou, imi faceam griji ca nu era exclus sa nu-mi mai gasesc masina. Nu notasem nicaieri strada pe care se afla, si nici nu cunosteam vre-un punct de reper mai important prin apropiere. Warsowia era capitala, si intr-un oras atit de mare, a cauta masina, ar fi fost ca si cum as fi cautat un ac in carul cu fin.
Nu ma asteptam sa ma ratacesc. Si nici la Ambasada n-am mai ajuns in duminica aceea.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:14

Episodul 17

Ca să mă întorc iar la Ambasadă, ar fi trebuit să mă prindă noaptea rătăcind pe străzile capitalei Poloneze. Un om bine hrănit, ca să nu obosească, poate merge pe jos (pe drum fără urcușuri), cam 4-5Km/h. Eu, cred c-am făcut 2,5Km/h, fiind leșinat de foame... de-abea mă tîram, oprindu-mă destul de des ca să mă așez pe cîte o bancă, pentru a-mi reface forțele.
Cred că mi-a trebuit cam 4 ore ca să merg 10 Km. Iar ca să mă întorc înapoi către mașină, măcar că n-am găsit-o, depășisem 5 ore. Deci toată perioada de lumină a zilei o consumasem, fiind în februarie. Ca să ajung din nou la Ambasada, presupunînd că nimeream apoi intoarcerea corectă ca să găsesc mașina, mi-ar mai fi trebuit vre-o 10 ore, dacă nu cădeam de somn, pentru că aș fi depășit miezul nopții.

De imaginat ce s-ar fi întîmplat dacă m-ar fi toropit somnul pe un ger ca acela, afară pe vre-o bancă. Nici măcar disperat nu mai eram. Trebuia să abandonez căutarea mașinii, și să mă orientez de un adăpost unde să mă odihnesc. Dar unde să găsesc așa ceva cînd fiecare intrare în bloc, la orice bloc am căutat, era cu interfon, iar ușile nu se deschideau decît dacă aveai cheie, ori dacă îți deschidea cineva dintre locatari. Nici să cer ajutor nu știam cum. Apăsasem pe cîteva butoane de interfoane, și auzeam voci care mă întrebau cine sînt, dar dacă eu nu știam cum să le explic în poloneză, ei nu mai continuau discuția cu mine, și nici nu-mi deschideau ușa. Am așteptat la o intrare în bloc ca să intre sau să iese careva, în ideea că așa voi putea intra. Era duminică, și pe o vreme ca aceea, mai nimeni nu se-ncumeta să iasă din casă. Așteptam in zadar și înghețam din cauza gerului care se instala din nou odată cu lăsarea serii. Nici la celelalte intrări de bloc nu era nimeni care să intre sau să iese.

Trebuia să fac mișcare ca să nu îngheț de tot. Doar o noapte trebuia să mai rezist, chiar așa fără mașină, și următoarea zi era luni. Aș fi mers la Ambasadă și i-aș fi rugat pe cei de acolo să m-ajute ca să-mi găsesc mașina. Poate că la gară ar fi fost mai nimerit să caut adăpost. Întrebam pe oamenii foarte rari la ora aceea, să mă-ndrume către gară. Așa am ajuns la o Catedrală catolică foarte impunătoare. Se auzea din interior cum se cînta la orgă, și corul.
Dacă auzeam corul însemna că erau și oameni acolo. O fi fost slujba de vicernie, îmi ziceam eu in gînd, pentru că așa văzusem la ortodocși. Am vrut să intru, dar ușile acelea mari erau ferecate, și încuiate pe dinăuntru. Nici măcar în biserică nu puteam intra. Parcă era făcut să stau numai pe afară.

Mă dureau picioarele, și atît de mult îmi doream să mă așez undeva... Dar unde?
Am reușit totuși să rezist ca să stau în fața ușii pînă s-a terminat slujba. De fapt mi-am dat seama că a fost doar corul ce făcea repetiție. Cînd au ieșit, eram acolo postat în fața ușii. Chiar mă gîndeam că s-o fi îndurat vre-unul să-mi lase ceva mărunțiș. Dar nu. Fiecare își vedea de drumul său, trecînd pe lîngă mine ca pe lîngă o statuie. Nu-mi dădea nimeni nici o importanță.
După plecarea coriștilor, ușile au rămas descuiate. Cu siguranță mai trebuia să fie cineva pe acolo ca să le incuie. Am profitat de ocazie îndrăznind să intru. Poate reușeam să mă ascund pe undeva, chiar dacă mă încuia înăuntru. Și era atît de cald în interior...

Chiar imediat ce închisesem ușa după mine, văd că apar doi bărbați. Păreau a fi preotul și dascălul, că nu știam cum să-i numesc în stil catolic. Am făcut o plecăciune în fața lor, și m-am străduit să le zic de ce mă aflam acolo. Nu cred că au înțeles, dar preotul a scotocit printr-un portofel și mi-a dat 5 zloți de tip nou, zicîndu-mi: ~Uuuuuuuuu, Bucharest!
După cum a făcut el ca trenul, și cum gesticula, am înțeles că-mi recomanda să folosesc trenul ca să merg la București. Și nu m-au lăsat să rămîn în interior la căldură, închizînd ușile pe dinafară. Mă uitam după ei cum se depărtau discutînd, fără să le pese că eu tînjeam după un pic de căldură.

Aveam totuși 5 zloți. Dar ce să fi făcut cu ei duminică seara cînd peste tot era închis? Mă gîndeam să nu-i cheltui ca să am de benzină. Nu mă gîndeam de loc la mîncare, deși nu mîncasem o săptămînă decît plăcințelele alea mici cu brînză. Auzi ce mă gîndeam eu să cumpăr. Benzină; măcar că nu găseam mașina. Căutam o benzinărie că acolo trebuia să fie deschis permanent. Poate că mă lăsa și înăuntru ca să mă mai încălzesc. Dar în ce puneam benzina? iar dacă o cumpăram, ce făceam cu ea fără mașină? Deci nu merita să cumpăr nimic, sau mai bine luam totuși ceva de mîncare. Cine știe cînd găseam mașina și dacă o mai găseam. Nu știam ce surprize aveau să mă aștepte la Ambasadă.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:14

Episodul 18

Mergeam ca teleghidat, fără să știu unde mă îndreptam, cu scopul de a face mișcare pentru a mă încălzi. Rar de tot mai apărea cîte un om pe stradă, ceea ce însemna că nu prea aveam pe cine să mai întreb cam pe unde ar fi gara, considerînd că acolo aș fi avut asigurat oarece adăpost. Mașinile circulau destul de bine. Rezulta că și autobuzele circulau. Nu văzusem nici unul, dar poate că din cauză că nu dădusem importanță. Așa mi-a venit ideea că trebuiau și niște stații de autobuze prin oraș. Iar în stații aș fi găsit și oameni așteptînd. Dar unde era o stație? Dacă eram pe o stradă pe unde nu avea nici un autobuz traseu? Greu de ghicit.

Nu-mi rămînea decît să merg cît mă mai țineau picioarele. Și eram atît de obosit, cum mersesem toată ziua... Dar n-aveam de ales, dacă nu voiam să îngheț.
Undeva, printre niște gunoaie, era un bidon de plastic cu capacitatea de un litru, în care fusese ulei de motor. Era bun să pun un litru de benzină în el. Aș fi mers 10Km cu mașina, dacă o găseam. De acolo de unde era mașina, aș fi ajuns la Ambasadă. Dar de unde să iau acum mașina, că bidon aveam pentru un litru de benzină. Aveam și cu ce plăti prețul. Am luat bidonul cu mine. Mă cam încurca, că trebuia să-l țin destul de incomod pe frigul acela. Mi-ar fi prins bine o sacoșă din plastic, dar de unde să fi făcut rost?

Un fel de aprozar, părea să fie deschis. Văzusem de la distanță că era ceva mișcare prin interior. Dacă intram acolo, puteam face rost de sacoșă. Nu cumpăram nimic, ca să nu cheltuiesc banii. Sacoșa putea să mi-o dea gratis. Am intrat. Eram singurul client. Vînzătoarea se grăbea. Probabil venise doar să rezolve o problemă personală, nicidecum c-ar fi fost deschis la ora aceea. Dar eu voiam doar o pungă. Așa ceva ea nu concepea. Punga goală nu mi-o dădea. Dacă cumpăram ceva, aveam și punga. Altfel nu. Ca să ies fără pungă, însemna să abandonez și bidonul, ca să nu-mi înghețe mîinile. Ce să fi cumpărat ca să am și punga, dar să am și de un litru de benzină? Și nu știam să-i explic în poloneză.

I-am arătat cei 5 zloți vînzătoarei, făcînd-o să înțeleagă că alții nu mai aveam. Aș fi vrut să cumpăr niște mere și o pîine, dar să-mi rămînă și de benzină ca să pun în bidonul de un litru.
Funcție de prețurile afișate, îmi puteam permite să cumpăr doar o jumătate de pîine și patru mere. Chiar așa am și solicitat. Mi-a dat restul exact cît să cumpăr benzina, și am căpătat inclusiv sacoșa. Pe lîngă mere și pîine, a încăput și bidonul. Problema era că merele trebuiau repede consumate. Altfel înghețau. Dar unde să mă duc cu ele ca să le mănînc la căldură? Îmi înghețau dinții cînd mușcam din măr. Și parcă mi se făcuse o foame...
Vînzătoarea, în urma mea, a plecat și ea, încuind ușa. Și n-o întrebasem unde găseam o benzinărie. Acolo poate mă lăsa în interior să mănînc merele și pîinea. Iar apa era în mașină.

Și mașina nicăieri. Nu știam dacă rezistam gerului în noaptea aceea, mai ales că nu se ivea nici o posibilitate de adăpost ca să mai și dorm măcar cîteva ore. Mergeam istovit de puteri, tremurînd de frig. Treceam printr-o parcare, și printre toate mașinile se afla și o Dacie acoperită de zăpadă. Și mă gîndeam la mașina mea care tot la fel o lăsasem pe undeva. Cine putea să știe dacă mai ajungeam vre-odată să o mai găsesc. Aveam și carnețelul acolo. Nici pe ce să scriu nu mai aveam, nici pix. Iar eu rătăceam de aiurea. Pe cine să fi întrebat unde era gara, că nu mai era nimeni pe stradă. În urma mea tocmai parca o mașină cu spatele. Auzeam motorul cum torcea destul de turat. Cineva se chinuia s-o parcheze și nu reușea. Poate că nu avea experiență, sau îi patinau roțile. Am stat în loc ca să privesc ce manevre făcea. Era o distanță de aproximativ 6-7m. Mă gîndeam că după ce parchează, să intru în discuție, și să-mi arate drumul spre gară.

Cred că i-a trebuit mai mult de 5 minute pentru a parca. În final a parcat cu fața, că nu reușise cu spatele. Așa cum manevra mașina, farurile măturau cu lumina lor celelalte mașini parcate.
Văzusem și Dacia aceea plină de zăpadă. Avea culoarea grena (vișină putredă). Aceeași culoare pe care o avea și mașina mea. Dar cîte mașini or fi avînd aceeași culoare? Un fior trecuse prin stomac cînd văzusem culoarea. Așa aș fi vrut să fie mașina mea...
Și femeia aceea nu mai ieșea din mașina ei pe care reușise să o parcheze, ca să întreb de gară.
Ea vorbea la telefon, sau se prefăcea, de frica mea. Cred că aștepta să mă îndepărtez eu, ca să iasă și ea din mașină. Iar eu abea că o încurcam cu prezența mea. Intuind cam ce aștepta ea de la mine, am preferat să mă distanțez pentru a avea curaj să iasă din mașină. Nu-mi rămînea apoi decît să mă-ntorc ca să discut cu ea.

Cred că mă depărtasem cam 20m, de ajunsesem la marginea parcării, și văd femeia ieșind brusc din mașină, fără ca să încuie mașina, și o rupe la fugă cît o țineau picioarele în direcție opusă față de unde eram eu. N-aveam putere să alerg după ea. Era clar că se speriase de mine.
Am urmărit-o cu privirea pînă ce a intrat în bloc. Cineva îi deschisese ușa pe care s-a grăbit s-o și închidă apoi. Deci nu trebuia să știu unde era gara, încă. Dar de ce n-o fi închis mașina? Dacă îi era frică de mine, de ce nu i-o fi fost frică să-și lase mașina descuiată? Oricum, nu îndrăzneam să intru în mașina ei. Putea veni oricînd cu ajutoare, și mai căpătam și bătaie, ori m-ar fi dat pe mîna poliției. N-aveam nevoie de încurcături. Mai era o noapte și ajungeam eu cumva la Ambasadă. Eram hotărît să rezist cu orice preț.

Am ieșit din parcare, mergînd obosit, trist, îngîndurat, înfrigurat și oarecum îngrijorat de felul cum se profila modul în care aveam să petrec noaptea aceea atît de geroasă.
Sacoșa o atîrnasem de cingătoare. Bidonul gol suna lovindu-se de picior.
Merele dacă înghețau, nici nu le mai puteam mînca. Pîinea deasemenea. Cînd nu aveam ce mînca, era de înțeles, dar acum că aveam, nu puteam să mănînc. Parcă totul mergea dea-ndoaselea. Cînd aveam mașina eram departe de Ambasadă. Acum cînd eram aproape de Ambasadă, nu mai aveam mașina. Era de rîs, dar și de plîns.
O benzinărie mă aștepta. Nu mai aveam mult pînă la ea. Acolo aveam să mănînc merele.
Apropiindu-mă, am văzut că nu era deschisă. Avea doar un ghișeu unde cei care voiau să alimenteze, mai întîi plăteau. Așa am pus și eu litrul acela de benzină.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:15

Episodul 19

Din nou am rămas fără bani. Dar aveam litrul de benzină, jumatea de pîine, și cele 4 mere.
Era parcă prea de tot, să le am pe astea, și să nu am mașina. Măcar de m-aș fi apropiat de Dacia aceea ce semăna la culoare cu a mea. Dar nici acum nu era tîrziu. Nu mă depărtasem prea mult. Și-așa nu aveam altceva mai bun de făcut. Poate intram un pic în mașina femeii aceleia, dacă o mai găseam deschisă, măcar cît mîncam merele și pîinea.
Ajuns la mașina aceea, m-am uitat în toate părțile înainte de a încerca să deschid. Mi-era o frică... Dar nu se deschidea. Poate că s-o fi întors ca s-o închidă. Sau poate avea un sistem de încuietoare automată. Deci trebuia să rămîn neapărat pe afară. Și Dacia aceea era acolo. Era murdară. De fapt nici a mea nu era curată acolo unde o lăsasem. O fi circulînd mult omul care o condusese. Și avea antifurturi la încuietori, tot așa cum aveam și eu la mașina mea.

Văzusem destule Dacii cu numere poloneze. Oare asta ce număr o avea? Părea o mașină îngrijită. Nu se vedea în interior din cauza stratului de promoroacă. Numerele de înmatriculare aveau un strat gros de mizerie înghețată pe ele, că nu se mai știa ce era scris.
Am curățat mizeria cu o bucată de fier desprinsă dintr-un gard. Era număr alb. Însemna că șoferul putea fi român, că numerele polonezilor erau negre. Poate că dacă aș fi rămas prin apropiere să-l urmăresc pe român, ar fi fost o variantă să merg cu el în țară. Dar cine știa ce fel de om era. Dacă era un infractor ca atîția alții? Măcar să văd din ce județ era. Era din acelaș județ cu mine. Am curățat în continuare ca să văd tot numărul. Avea acelaș număr ca al meu. Nu se poate! Două mașini de aceeași culoare și cu acelaș număr era imposibil. Cred că am halucinații. Începusem să nu mai văd bine din cauza oboselii, a frigului și a inaniției.

M-am frecat la ochi, m-am ciupit de obrajii înghețați, ca să mă trezesc din visare. Oare dormeam stînd în picioare? Numărul de înmatriculare se încăpățîna să rămînă ca și al meu.
Atît în față cît și în spate, numerele coincideau. Cine să-mi fi furat numerele? sau poate că-mi furase mașina, și de fapt am dat de ea din întîmplare. Am scos cheile, și am reușit să deschid. Era într-adevăr mașina mea. Nu-mi venea să cred ochilor. Mă încălzisem de transpirasem sub căciulă. Și spatele îl simțeam transpirat. Să dau de mașina mea într-un oraș atît de mare, mi se părea o nebunie. Părea atît de imposibil. Și totuși era mașina mea. Îmi venea să chiui de bucurie. Deja recunoșteam împrejurimile pe care le fotografiasem din priviri, și le fixasem ca puncte de reper, de dimineață. Însemna că am ajuns exact unde lăsasem mașina, și nu mi-o furase nimeni. Dar ajunsesem pe un alt traseu. Dar cum de nimerisem?

Nu era o întîmplare. Nimerisem nu pentru c-am vrut eu. Cu de la mine putere n-aș fi nimerit niciodată. Nici de noroc nu putea fi vorba. Era o șansă la un milion ca să-mi găsesc mașina atît de repede într-un oraș așa de mare. Și iată că șansa s-a manifestat fără ca să fie meritul meu. Tot ce am făcut eu, era că mă lăsasem dus de val. Adică nu mă concentrasem să-mi amintesc traseul, nu insistasem să mai mă orientez după anumite repere, nu mă frămîntasem în nici un fel, și nici de îngrijorare nu putea fi vorba, lăsînd totul pe a doua zi ca s-o caut cu ajutorul celor de la Ambasadă. Nici măcar nu-mi părea rău. Pur și simplu abandonasem ideea de a o mai căuta. Tot ce căutam era doar un adăpost. Și iată că mașina mea mi se oferea pe tavă drept adăpost. Era ceva extraordinar. Mi-am dat seama că numai Dumnezeu putea să mă conducă în așa fel încît să dau de mașină.

Litrul acela de benzină l-am turnat repede în rezervor, dar n-am pornit motorul. M-am pregătit ca să dorm. Merele și pîinea aproape că înghețaseră. Le-am pus aproape de mine împreună cu apa înghețată din sticlă, ca să se încălzească de la corpul meu. M-am învelit bine pînă peste cap, astfel îcît respirația caldă rămînea sub pătură. Cred c-am adormit într-o clipă. Dacă m-aș fi apucat de mîncat, ar fi trebuit să pornesc motorul ca să încălzesc merele. Astfel că mă încălzeam și eu, și aș fi adormit cu motorul pornit. Toată benzina s-ar fi consumat, și n-aș mai fi avut cu ce ajunge la Ambasadă. De aceea am preferat să rămîn flămînd.
La cît timp nu mîncasem, mai rezistam eu cîteva ore pînă dimineață. Numai bine se încălzeau și merele lent, ca să nu se strice prin dezghețare rapidă. Mă învățasem să am răbdare.
Înainte de a adormi, ceasul de la bord indica ora 23:00.

La ora 04:00 eram treaz din nou. Am pornit motorul și am plecat spre Ambasadă, profitînd de ocazie că străzile nu erau circulate ca în timpul zilei. Interesant că nici nu m-am rătăcit. Într-un sfert de oră eram la Ambasadă. Găsisem loc de parcare în fața Ambasadei Statelor Unite care era alături de Ambasada României. Între timp se încălzise și în habitaclu. Eu nu mai tremuram de frig... Am reușit să mănînc doar două mere și un colț de pîine. Mai mult n-o încăput în stomac. După ce am băut doar o singură înghițitură de apă, m-am așezat din nou să-mi completez somnul. Fixasem ceasul să sune la ora 08:00. Mi-ajungea o oră ca să mă pregătesc de interviu. Motorul nu l-am lăsat pornit, ca să-mi mai rămînă ceva benzină pentru cazul în care ar fi trebuit să mai mișc mașina să fie păstrată într-un garaj al Ambasadei pînă se lămureau lucrurile cu mine. Cel puțin așa înțelegeam eu că ar fi urmat evenimentele.

Cînd ceasul a dat deșteptarea, răsărise soarele. Am pornit motorul ca să se topească promoroaca de pe geamuri. Am reușit să mănînc și celelalte două mere în timp ce scriam în carnețel întîmplările prin care tocmai trecusem. Cînd am considerat că era suficient de cald în interior, am oprit motorul, privind afară.
Patru băieți tineri, cam între 17-21 ani, mă priveau cu tîlc de la o distanță de aproximativ 5m.
Oare de ce stăteau ei în loc privind cu atîta interes mașina? După cum arătau, nu erau mai breji decît cei pe care-i abandonasem la Katowitze. Aveau cercei în urechi, în buze și în sprincene. Erau tunși scurt și îmbrăcați în acelaș fel, dînd impresia unor infractori profesioniști. Nu cumva erau din gașca omului roș? Deci n-am scăpat de ei. Și-am îndurat o săptămînă de coșmar degeaba. În timp ce unul dintre ei, cu o figură amenințătoare, se îndrepta către mine, fiind evident că vroia să-mi vorbească, eu mi-am blocat portierele pe dinăuntru.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:16

Episodul 20

Apropiindu-se de mașină, tipul respectiv schițează un rînjet ca și cum îmi dădea de înțeles că a vrut doar să mă sperie. Am lăsat geamul de două degete atît cît puteam să-l aud bine. Și iată ce-mi auzeau mie urechile:
-Nene, ne duci și pe noi în țară?
Am gîndit că-i un pretext de a mă păcăli să ies afară din mașină. Era exact ceea ce-mi doream. Dar dușmanul așa se prezintă ca să te amăgească. Îți spune ceea ce vrei să auzi, se preface că vrea să te ajute, și după ce-ți capătă încrederea, știe să te taxeze. Așa că trebuia să fiu prevăzător. N-aveam de gînd să le cad din nou în plasă. De aceea i-am refuzat zicînd:
-Îmi pare rău, dar eu abea am ajuns aici. Am suficientă treabă. Nu mă pot întoarce în țară.

De fapt nici n-aș fi avut cum să ajung în țară fără ajutorul Ambasadei. Și chiar dacă aveam posibilitatea de a merge, cum să fi luat cu mine niște răufăcători?
De unde știam eu ce gînduri le mai veneau prin minte pe traseu? N-aveam eu suficiente probleme? Mai trebuia să mă-ncarc și cu ale altora? Dar nu m-am putut abține să nu întreb:
-Dar voi cu ce probleme pe aici?
Astfel am aflat că ei trecuseră din Polonia în Germania, în mod fraudulos. Au furat acolo cît și ce au putut, iar acum voiau să se întoarcă în țară. Meritau o vacanță pînă după paști.
Unul dintre ei pierduse pașaportul și avea nevoie de un duplicat. De aceea erau ei în zona Ambasadei. Trecuse Oderul înotînd (la ducere) prin Augustul anului ce trecuse, și după ce ieșise din apă, constatase că nu mai avea pașaportul. La întoarcere au trecut Oderul pe gheață.

Pe vremea aceea, cine voia să ajungă în Germania trebuia să aibă ,,viză pentru Spațiul Schengen". Cum ei nu aveau, își puteau permite trecerea frauduloasă. Veniseră pînă în Warșowia cu autocarul, mergînd mai departe cu trenul pînă la graniță. După traversarea Oderului, erau deja în Frankfurt. Aproape jumătate de an, au tot furat prin Germania. Ar fi plecat ei direct din Germania înapoi în țară, dar cum trebuia rezolvată problema cu pașaportul, le-au convenit serviciile Ambasadei Române din Warșowia. Nu le rămînea apoi decît să caute un autocar pe la bazar, ca să-i ducă în țară. Dar pentru că mă văzuse pe mine, le-ar fi surîs ideea să meargă cu mașina mică. Numai că eu îi refuzasem din start.
Nemaiavînd ce discuta cu mine, au plecat să-și vadă de treburile lor. Nu aveam habar dacă trecuseră pe la Consulat înainte de a discuta cu mine, sau dacă abea urmau să treacă pe acolo.

Oricum nu mă mai interesa despre ei nimic. Eu așteptam să se facă ora 09:00 ca să mă prezint la interviu. Nu știam ce program avea la audiențe. Mă gîndeam că eu deja eram programat la acea oră, și nu puteam să mă prezint nici mai devreme, nici mai tîrziu. Dar oare găseam eu ajutor la Ambasadă? Și dacă-l găseam, mai rezistam eu încă aproape o săptămînă? Nu credeam că-mi asigurau ei masă și cazare pînă aș fi primit bani din țară. Și dacă vremea mai continua în acelaș fel, nu credeam să mai rezist. Plus de asta, se expira și asigurarea internațională, depășind cele 15 zile. Cum aș mai fi prelungit eu asigurarea, nu știam. Era un motiv în plus de îngrijorare. Dacă lăsam mașina la Ambasadă, și mergeam cu trenul, ar fi trebuit să mai vin odată în Warșowia ca s-o iau. Alți bani de cheltuială și timp pierdut.

Și tocmai refuzasem o ocazie ce se ivise, de a merge cu băieții aceia. Oare m-ar fi plătit? Sau poate voiau doar să-mi țină companie, ca să nu fiu chiar singur pe traseu. Cum de nu i-am întrebat cît mi-ar fi dat ca să-i duc în țară? Cît de rău îmi părea... Acuma era prea tîrziu. Dacă-mi venea ideea atunci, era grozav. Măcar aflam cam cît își permiteau ei să plătească, măcar că oricum, nu mă-ncumetam eu să transport niște răufăcători. Dar oare nu cu un răufăcător venisem? Ce importanță avea cu cine mergeam înapoi? Important era să ajung în țară. Dacă ei erau pregătiți de Dumnezeu chiar în scopul de a mă prelua în întoarcerea spre țară? Era culmea. Să refuz eu o asemenea ofertă... Îmi venea să-mi dau pumni. Cît de neghiob fusesem. Oare cum de am putut să-i refuz? Ce prostie... Unde-i mai găseam eu acuma?

Mă rugam Domnului să mi-i scoată din nou în cale, și-L rugam să mă ierte că nu recunoscusem mîna Lui la lucru. Am ieșit din mașină cu scopul de ai căuta. Ar mai fi fost 25 minute pînă la ora 09:00. Speram să-i găsesc ca să aflu dacă merita să cîntăresc între oferta lor și cea a Ambasadei. Poate că nu mai era nevoie să mai aștept încă o săptămînă.
Mai bine de 10 minute am alergat în toate părțile ca să-i caut, dar a fost în zadar. Ca să nu pierd audiența de la Ambasadă, a trebuit să mă întorc la mașină, necăjit că am dat cu piciorul la o posibilă ofertă, poate mai avantajoasă decît cea de la Ambasadă. Dar ce mai puteam face? Cum carnețelul îl lăsasem deschis, m-am apucat să scriu cît de puțin înțelept fusesem.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:17

Episodul 21

După ce am actualizat carnețelul, am ridicat privirea, urmînd să plec îndată la interviu.
Cei patru tineri răufăcători (hoții de la nemți), tocmai treceau prin fața mașinii, nemaiavînd intenția să mai discute cu mine. Am sărit repede din mașină, buimăcit de repeziciunea deciziei, și fără să mai cîntăresc dacă făceam bine sau rău, i-am ajuns din urmă oprindu-i:
-Măi fraților, încotro mergeți? i-am întrebat eu.
-Mergem la bazar, nene, ca să găsim un autocar ce merge în țară.
-Cît plătiți la autocar, de persoană?
-20 de mărci germane. Da de ce ne-ntrebi?
-Voiam să știu, mie cît mi-ați da dacă vă duc eu în țară?
-Da ce, ai terminat ce-ai avut de rezolvat pe aici?
-Nu prea am avut mare lucru de făcut. Poate c-aș mai sta vre-o săptămînă pe aici, dar dacă voi vreți, eu pot să-mi permit a vă duce pe voi în țară, și-oi mai vedea dacă mai e cazul de o revenire pe aici. Mi-ar place să merg cu voi, ca să nu merg singur. Dar cît îmi dați?
-Păi dacă noi sîntem 4, ar fi 80 de mărci, cam cît am fi dat la autocar. Dar îți dăm 100 mărci, și te privește cum te descurci cu benzina, tranzitul și taxele.
-Nu. Eu nu vreau 100 mărci. Vreau numai 50. Și vă ocupați voi de benzină, tranzit și taxe.

N-au stat prea mult pe gînduri, și au fost deacord. Repede au pus rucsacurile în potbagaj, mi-au dat 50 mărci, și mai întîi trebuia să trecem pe la cea mai apropiată benzinărie. Știau ei una prin apropiere. Motorul tușea în timp ce mergeam, făcînd ca mașina să se mai poticnească mergînd în salturi. Uneori se oprea, trebuind să repornesc din cheie. În rezervor era doar o peliculă de benzină ce se aduna prin colțurile lui, trecînd foarte rar și prin dreptul sorbului. Gunoaiele mai înfundau și sita/filtrul de benzină... și uite-așa, oprindu-ne de vre-o 5 ori, am ajuns la benzinărie. Bine că n-a trebuit împins la mașină. Oricum ar fi avut cine să împingă.
Am umplut rezervorul și canistra. Au plătit băieții, 70 zloți pentru benzină.
Prima dată trebuia să mergem pe la bazar, pentru că ei voiau să-și mai facă meseria lor; altfel riscau să-și piardă antrenamentul. Nu mi-au spus ei asta, dar mi-am dat eu seama.

Au vrut ca mașina să nu fie aproape de bazar, ci undeva printre blocuri, la distanță de privirile curioase ale altor echipe concurente. Acolo au pus pe un prosop ce aveau de mîncare ca să mîncăm cu toții. Abea atunci am simțit că eram rupt de foame, și am mîncat pe săturate, salam cu pîine, ceapă, muștar, iaurt, roșii și castraveți. De băut aveau pepsi și fanta de portocale, luate din Germania.
Simțeam cum mi-era prea cald în mașină, fiind prea bine îmbrăcat. Abea așteptam să plece ei ca să-mi schimb hainele de pe mine. Imediat au și plecat, urmînd să se întoarcă peste o oră.
De data asta n-am mai făcut economie de benzină. Am lăsat motorul pornit să încălzească habitaclu, în timp ce eu mă schimbam de haine fără grabă, meticulos, și avînd grijă să mă îmbrac mai subțire. Prevedeam că nu voi mai îndura atîta frig. Aveam să merg mulți km, și motorul nu va înceta să dea căldură, chiar dacă afară viscolul (crivățul) încă-și mai făcea de cap. În ziua aceea avea să se oprească și din ninsoare. Cu pompa de picior, dotată cu manometru, mi-am reglat și presiunea în pneuri... și așteptam să apară băieții.

Numai că trecuse două ore și ei nu se iveau de nicăieri. Acuma că aveam benzină aș fi putut să plec și fără ei. Cu tot cu cei 50 mărci, mi-ar fi ajuns benzina pînă acasă, dacă totul mergea șnur prin Ukraina.
(Prin Slovacia și Ungaria, ar fi fost prea departe, trebuindu-mi încă două rezervoare de benzină).
Dar de unde puteam ști eu ce probleme se puteau ivi pe traseu. Plus de asta băieții îmi știau numărul de mașină, și m-ar fi căutat în țară ca să regleze conturile cu mine. Pe lîngă toate astea nu eram eu omul care să-mi mînjesc singur îmaginea. Nu puteam să-i las. Aveau bagajele la mine. Împărțiseră mîncarea cu mine. Benzina lor era în rezervor și în canistră. Ei au cheltuit, nu eu, măcar că era mașina mea. Deci nu-mi puteam permite ca să plec fără ei. La o adică îi mai așteptam cîteva ore, că oricum n-aveam nici o posibilitate să iau legătura cu ei. Nici nu știam unde să-i caut. Dacă nu veneau pînă seara (că se însera devreme) era vina lor. Nu puteau avea nici o pretenție la mine. Dar dacă veneau în 3-4 ore și nu m-ar fi găsit, ar fi fost vina mea. Preferam să nu fie vina mea. Dacă ei erau răufăcători, nu însemna că trebuia să fiu și eu la fel ca ei.

Ca să treacă timpul cu folos, am șters mașina de la jumătate în sus, cu cîrpele pe care le pregătisem din țară. M-am mai învîrtit prin împrejurimi, ca să nu adorm, și să nu mă găsească băieții dormind. Mai bine să fiu treaz pe cînd apăreau ei. Verificasem uleiul, apa și lichidul de frînă. Găsisem printre bagajele mele și o curea de ventilator (de rezervă). Cu actele eram în regulă. Completasem și carnețelul... Altceva nu mai aveam de făcut.
Pe la Ambasadă nu mai avea rost să mai trec. Deja era dupăamează, și n-ar mai fi fost deschis. Eram curios cum ar fi rezolvat ei cu mine. Dar după cum îmi vorbise individul acela la telefon, nu puteam să mă aștept la nimic bun din partea lor.
Dacă băieții nu mai apăreau, era riscant să traversez Ukraina de unul singur, fără să am bani pentru suveniruri de dat la polițiști. Dacă scăpam actele în mîinile lor, nu le mai căpătam înapoi fără să le dau suveniruri (ciocolată, cola, pepsi, cartușe de Kent sau BT-uri). Chiar și cîte 10-20 mărci cereau. Altfel îți găseau nod în papură, și nu treceai de ei decît cu dosar penal pentru fapte închipuite de ei.

Studiasem harta și n-aveam să mai trec granița pe la Mostișka, ci pe la Hrebene, ca să intru în Ukraina. Chiar mă bucuram, pentru că la Mostișka m-ar fi așteptat inamicii pe care-i părăsisem la Katowitze.
Calculasem cam cîți Km aveam de parcurs... Traseul ar fi fost următorul: ,,Warșowia, Lublin, Zamosc, Hrebene, ~ L'viv, Rogatin, Ivano-Franciski, Colomia, Cernăuți, Siret, Suceava, etc".
Prin Ukraina tot 400Km aveam de parcurs, pentru că nu se modifica mare lucru în traseul inițial. Tot ce mai trebuia era să apară băieții. Numai să nu vină împreună cu dușmanii mei.
Cred că închisese și la bazar. Ar mai fi fost două ore și se însera. În Februarie, pe la ora 17:00 deja era întuneric. Mai mult de o oră nu aveam de gînd să mai aștept. Poate s-or fi rătăcit, sau cine știe ce l-i s-o fi întîmplat. Dar ce aș fi făcut în cazul acesta? Marți puteam trece iar pe la Ambasadă. Nu mai eram flămînd, și nu trebuia să cheltuiesc din bani. Nu mă mai stresa nimic. Dar oare ce era prin rucsacurile băieților? Nu puteam să le iau cu mine fără să verific. Dacă aveau stupefiante, arme, sau dinamită? Cred că era cazul să caut acum prin ele.

Tocmai deschisesem portbagajul, pregătindu-mă să controlez.
De după un colț apar și băieții pe care-i așteptam. Eram bucuros că erau doar ei singuri.
Unul din ei îmi zice la modul cel mai serios:
-Nene, ne pare rău, dar ne dai ăia 50 mărci înapoi, ne luăm rucsacurile, și plecăm cu autocarul. Benzina n-ai cum să ne-o mai dai înapoi, dar nu-i nici o problemă. E vina noastră că ți-am pus-o. Mata ești om cumsecade, dar noi avem aici niște prieteni cu care vrem să ne întoarcem în țară. Am vrea să fim împreună și nu încăpem în mașină la matale. Și-apoi autocarul trece altfel prin vămi... știi mata. Îți dorim drum bun, sau ședere plăcută, după cu ți-ai plănuit. Nu te supăra pe noi, că n-am știut de prietenii care ne așteaptă.
Au luat rucsacurile așteptînd să le dau cei 50 de mărci.
Eram uluit. Și eu care-mi făcusem atîtea planuri. Am băgat mîna-n buzunar să scot banii. Alți bani oricum nu aveam. N-aveau ce fura de la mine. Le-am dat banii și le-am zis:
-Îmi pare rău că nu am cu ce vă plăti și benzina, dar poate ne vom mai găsi vre-odată ca să mă revanșez. Vă doresc și eu călătorie plăcută. Despre mine să nu vă faceți griji. Îmi poartă Dumnezeu de grijă. Mulțumesc lui Dumnezeu că v-am cunoscut.
Ne-am strîns mîinile prietenește și gata. Au plecat.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:17

Episodul 22

Nu-mi părea rău, dar priveam după ei să văd dacă glumeau sau nu. Chiar au dat colțul pe unde apăruse. Nu-mi venea să cred cum se spulbera posibilitatea de întoarcere în țară. Să fi fost Ambasada singura soluție? Mergeam agale pînă la colțul acela, ca să-i privesc cum se depărtau. N-aveau intenția să se mai întoarcă. Și totuși, de ce trebuiau să meargă pe jos? Puteam să-i duc eu pînă la autocar. Și-așa tot trebuia să mă deplasez către Ambasadă. Dar dacă la autocar dădeam peste cineva din dușmani? Mai bine-i lăsam la oarece distanță. Am fluierat după ei insistent. S-au oprit să mă aștepte. N-am alergat. Doar le-am făcut semn că vin cu mașina pînă la ei. Cînd i-am ajuns, le-am spus că-i duc eu la autocar. Așa s-au urcat în mașină.

În timp ce conduceam le explicam cît de rău îmi părea că n-au mai vrut să meargă cu mine.
-Dacă Dumnezeu v-a scos în calea mea de două ori, le ziceam eu, sînt convns că o să vă pară rău abandonîndu-mă. Voi ați riscat atît de mult ca să faceți rost de bani, și ați început deja să-i pierdeți. Dacă ați cheltuit pe benzină, este aproape prețul pentru autocar. Iar acum veți mai plăti odată. Deci plătiți dublu. Dacă mergeați cu mine eu vă duceam chiar pînă acasă la voi la Roman. Autocarul nu vă lasă la poartă. Eu, în schimb, vă puteam duce pînă la scară. De ce să cheltuiți mai mult decît se merită? Cu prietenii voștri vă puteați găsi în țară. În autocar trebuie să fiți la cheremul șoferului. La mine în mașină ați fi voi șefi, pentru că ați plătit, și vă duc pe unde vreți voi, opresc cînd și unde vreți voi. Voi hotărîți, nu eu. Ziceți și voi, nu-i mai comod cu mașina mică? Uite că nu mai vreau nici măcar ăia 50 de mărci, și haideți să vă duc eu.

-Deacord bătrîne, îmi zice cel ce părea șeful lor. Mergem cu matale. Știi drumul pînă la graniță? Acolo mai vorbim.
Ei credeau că trecem pe la Mostișka, și nu le-am spus că de fapt vom trece pe la Hrebene.
Am fixat direcția spre Lublin, urmărind indicatoarele ca să nu mă rătăcesc. Lor l-i s-o părut firesc să nu merg spre Radom. Așa s-au încins la vorbă pînă ne-o oprit poliția. Chiar nu știam de ce ne-o oprit. Mi-au cerut actele, după care voiau să plătesc o amendă de 10 mărci pentru că circulam cu farurile stinse. Nici nu băgasem de seamă. Era doar poziția aprinsă, și fiind încă ziuă n-am sesizat lipsa luminii farurilor. În Polonia se circula cu farurile aprinse și ziua.
N-aveam bani ca să plătesc amenda. Dar au plătit băieții, fără să fie supărați pe mine. Lor nu l-i s-o părut mult cele 10 mărci. Am căpătat actele și la drum, că era destul de lung.

Curînd s-a făcut și noapte. Băieții au adormit. Nu-i interesa să urmărească traseul.
Ninsoarea se oprise, și vedeam mai bine indicatoarele reflectorizante.
Pe măsură ce ne apropiam de graniță, drumul nu mai era așa de bine curățat de zăpadă. Dar nici circulația nu mai era așa de deasă. Nu cred să fi făcut mai mult de 4-5 ore pînă la graniță.
Aici, pașapoartele trebuiau verificate. Cînd s-au trezit băieții, nu recunoșteau vama pentru că nu erau la Semeș-Medica. Iar în partea Ukraineană nu era Mostișka. Ei ar fi vrut să mă abandoneze iar, dacă găseau vre-un autocar, dar cum autocarele nu treceau pe la Hrebene, n-au mai avut încotro, și-au trebuit să meargă cu mine. Acum îi văzusem și eu nervoși. Nu s-au așteptat la vama Hrebene. Poate că nici nu știau de ea nimic. Ei erau siguri că numai pe la Mostișka se putea trece. Dar le-am arătat pe hartă că era mai scurt traseul pe care-l alesesem.

I-am sfătuit să nu mergem noaptea, și să așteptăm lumina zilei. Noaptea era riscant din cauza ,,beretelor negre" care atacau fără nici un fel de scrupule. Pînă și polițiștii ukraineni își permiteau să-și facă de cap noaptea. Era cel mai înțelept să dormim pînă se făcea dimineață. Dar ei n-au fost deacord. Și doar știau că nici autocarele nu îndrăzneau să tranziteze Ukraina noaptea. Totuși ei se încăpățînau să mergem noaptea, că de aia a plătit mașină mică.
Mi-ar fi prins bine cîteva ore de somn, dar n-am comentat. Ei erau șefii. I-am vrut. Acum suportam consecințele. Eu mi-am făcut datoria și i-am avertizat. Ce s-o întîmpla, nu aveam de unde să știu. Un lucru știam sigur. Dacă Dumnezeu m-a condus în așa fel încît să-mi găsesc mașina pe care o rătăcisem, înseamnă că mă conducea și pînă-n țară tot EL indiferent de ce urma să se mai întîmple.

N-am stat pe gînduri, și prudent mergeam cam cu 40Km/h, din cauza lunecușului. Un strat de zăpadă bătătorită era pe tot parcursul cît am tranzitat Ukraina. Iar de-o parte și de alta nu puteam vedea altceva decît pereți de zăpadă înalți între 1,5m și 2,5m. Aveam să petrec o noapte foarte uricioasă într-un decor supărător de alb.
Ajunși la o intersecție în cîmp deschis, am dat și de primul pichet de poliție rutieră. În asemenea intersecții nu se putea să nu se găsească și un semn rutier care te obliga să oprești indiferent de faptul că polițistul era afară sau înăuntru. Important era să oprești. Dacă polițistul considera necesar, ieșea afară pentru verificări. Dacă nu, nu.
Un gard metalic galben ștrangula drumul, lăsînd loc doar cît să încapă o mașină. Semnul cu ,,Stop Control" era acolo. Șoferul era obligat să și coboare din mașină la asemenea Stop.

Era imposibil de ocolit intersecția cu pricina, mai ales că nu cunoșteam zona.
Polițistul mi-a solicitat actele. La lumina unui bec anemic citește pe Cartea Verde, și mă întreabă într-o românească stîlcită:
-Unde scrie Ukraina?
I-am arătat că scria și pe rusește, ca să înțeleagă și el, toate țările Europei de Est, inclusiv Comunitatea Statelor Independente ale fostei Uniuni Sovietice din partea Europeană.
Nu era mulțumit. El voia să scrie Ukraina în mod special.
În interior mai erau și alți polițiști. Dar acesta trebuia să stoarcă ceva de la noi.
-Fără 50 mărci amendă nu scăpați! ne-a amenințat el în final.
Băieții au scos 50 mărci pe care i-am dat numai ca să ne lase să trecem, fără să mai facă proces verbal de contravenție. Așa am scăpat de primul pichet.

Polițiștii știau încotro ne îndreptam și anunțau telefonic pe următorul pichet ca să ne jupoaie și aceia. Iar noi mergeam fără să știm ce ne mai așteaptă. Eram atent să nu depășesc 40Km/h ca să nu pierd controlul direcției, și să nu intru în vre-un perete de zăpadă. Se cunoștea cum trecuse autofreza de curănd, ca să degajeze drumul. Probabil că pe toată perioada viscolului nu s-o circulat prin Ukraina. Abea cînd a încetat vîntul și ninsoarea,au băgat și ei autofrezele la lucru. Pe vremea aceea Ukraina se confrunta cu o criză economică de speriat. Rublele rusești nu mai erau recunoscute, și scoseseră ei un fel de cupoane, pînă rezolvau cu moneda națională. Și din cauză că nu se circulase toată săptămîna, polițiștii erau superflămînzi în a solicita suveniruri. Dar noi ne vedeam de drumul nostru. Ne mai încurcam prin labirinturile înzăpezite din cauza lipsei indicatoarelor, sau din cauză că acolo unde ele existau nu se vedea ce scrie lipsind din literele rusești. Plus că nici reflectorizante nu erau.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:18

Episodul 23

Mi se părea foarte curios că nu veneau mașini nici din față, nici din spate. Doar noi singurei ne aventuram prin labirinturile de zăpadă. Era exact invers față de cum eram obișnuit prin România și prin Polonia. Chiar să nu se circule noaptea de loc, era ceva ieșit din normal.
Îmi aminteam cum niște prieteni de la Rădăuți povesteau despre comerțul lor cu dantele croșetate prin bazarurile din Polonia. Vrînd-nevrînd, parcurgeau acelaș traseu pe care mergeam și eu acuma prin Ukraina. Odată cu lăsarea serii, după ce apunea soarele, sau dimineața devreme înainte de răsărit, haiducii din gruprea ,,beretelor negre" atacau la drumul mare, bine organizați, mascați, folosind arme de război și strategii neașteptate.
Mi-a rămas în memorie cum un camion care circula cu mare viteză, venind din urma lor, i-a depășit, iar cineva din caroserie arunca cauciucuri uzate (de mașini și de tractoare) pe asfalt, obligîndui astfel să oprească. Din spate o altă mașină le baricada drumul ca să nu se întoarcă.
Au fost înconjurați și amenințați cu arme automate. Au fost jefuiți de bani, de suveniruri, și de benzina din rezervor. Le-au luat verighetele și cerceii din aur, trusa de scule, etc, ușurîndu-i inclusiv și de mîncare.

Se bucurau că au rămas în viață și că nu le-au luat și roțile de la mașină. După aceea au realizat că puteau să le ia chiar mașina. Au suferit o pierdere destul de importantă după ce petrecuse trei săptămîni prin bazarurile Poloneze. Acolo cîștigaseră destul de bine, astfel încît ar fi putut achita o parte din datoriile făcute în țară. Și-au ajuns să se reîmprumute și s-o ia de la capăt cu afacerea. Dar nu mai circulau noaptea prin Ukraina.
Atunci au avut noroc de niște cunoscuți, tot români, care i-au găsit așteptînd în drum. Era deja ziuă. Ei le-au dat benzină, și i-au ajutat cum au putut ca să ajungă în țară.
Și aveau de plătit femeile angajate ca să croșeteze. Au trebuit să mai vîndă de prin casă unele lucruri de valoare, chiar și gaterul, numai ca să le plătească. Și încet-încet s-au pus din nou pe picioare. Dar le-or trebuit mult timp să revină la normal.

Mergînd așa, mă mai gîndeam și la faptul că ,,beretele negre" or fi luat o pauză din cauza vremii nefavorabile. Poate scăpam neatacați.
Am intrat în LŽviv. Orașul era degajat de zăpadă, și parcă prea pustiu. Mult prea întunecos pentru un oraș așa de mare. Becuri erau multe, dar ici-colo cîte unul din ele (de pe stîlpii ce străjuiau străzile) mai difuza cîte o lumină palidă. Se cunoștea cît de strîmtorați erau în privința energiei electrice.
Din cauza lipsei indicatoarelor rutiere, nu mai știam să ieșim din oraș. Nici n-aveam pe cine întreba decît dacă nimeream un pichet de poliție. Și l-am nimerit din întîmplare. În zona pichetului era ceva mai multă lumină. A trebuit să opresc ca să întreb. Ei n-aveau intenția să ne oprească. Am întrebat cum ajung la Rogatin și Ivano Franciski. Mi-au spus că nu intră în atribuțiunile lor ca să-mi dea informația asta. Dacă ieșeam la interval cu ceva suveniruri și măcar 20-30 mărci, se mai gîndeau dacă să ne ajute sau nu. Dar dacă le dădeam 50 mărci ne ajutau cu siguranță. Și nu glumeau de loc. Așa mi-am dat seama că tocmai polițiștii au scos toate indicatoarele, in mod special ca să-i stoarcă pe turiștii străini.
Băieții au scos niște ciocolată, pepsi, și 50 mărci pentru a plăti taxa de informație.

Așa am reușit să ieșim din oraș, escortați de o mașină a poliției.
Ce mă făceam dacă aș fi fost singur? De unde suveniruri și bani ca să le fi dat polițiștilor?
Îi mulțumeam în gînd Domnului că mi-a pregătit pe băieții din mașină, dotați cu tot ce trebuia ca să depășim obstacolele polițienești. Dar ce ne făceam dacă întîlneam ,,beretele negre"?
Motorul torcea frumos, neturat, și mașina rula cu 40 la oră. Asfaltul nu se vedea din cauza lunecușului de sticlă.
În fața noastră era o intersecție dotată cu pichetul de poliție ca de obicei. Era în cîmp deschis.
Deja au ieșit doi polițiști înaintea noastră cu pistoalele automate în bandulieră. Mă așteptam să mă oprească. Am folosit din timp frîna de motor ca să pot opri în dreptul lor.
Prima dată mi-au cerut actele. Apoi mi-au indicat să trag mașina sub o ,,lampă", adică sub un bec așezat pe un stîlp. A trebuit să ridic capota ca să citească, unul din ei, seria motorului și a șasiului. Și pentru că i s-a părut că litera B semăna a fi cifra 8, a hotărît să-mi rețină actele, iar mașina să rămînă la ei stocată pînă venea un expert în mașini furate cu serii de motor și de șasiu, măsluite. Și expertul venea cam o dată pe săptămînă numai la cererea polițiștilor. Iar polițiștii n-veau nici un interes ca să facă demersurile restabilirii situației. Ei aveau doar obligația să constate, dar nu ca să și rezolve problemele.
Au luat actele cu ei, și au intrat în pichet lăsîndu-ne pe noi afară mirați de ce n-i se-ntîmpla.

Ce puteam face in asemenea caz? Nu ne-a dat nimeni de înțeles c-ar trebui ceva șpagă.
Ne scoseseră afară din mașină și un altul din ei se pregătea să tragă mașina undeva într-o curte pe care aveau s-o închidă cu o poartă metalică. Deja cineva din interior întocmea documentul de stocare a mașinii urmînd să vină la mine ca să semnez de luare la cunoștință. Dacă refuzam să semnez, se proceda altfel. Ceilalți polițiști semnau ca martori că eu refuzam să iau la cunoștință, ceea ce implica acelaș rezultat. Asta ne-a explicat cel ce venise să conducă mașina în curte. Și vorbea românește destul de bine ca să-l putem înțelege. Dar ei între ei vorbeau numai în ukraineană.
Am discutat repede cu băieții ca să le arăt situația în care ne aflam. Pe loc au luat decizia să le dăm polițiștilor 50 mărci și să plecăm.
Cînd a venit cu documentul ca să-l semnez, i-am pus polițistului cei 50 de mărci în mînă, făcîndu-i semn din ochi. I-a pus în buzunar spunîndu-mi că din partea lui el este deacord să ne dea drumul să plecăm, dar trebuia anulat documentul, și nu putea să-l anuleze el. Doar șeful lor. Și șeful trebuia și el mituit pentru asta, tot cu 50 mărci, măcar.
Băieții au scos repede încă 50, ca să scăpăm de acolo. Am văzut pe geam cum șeful a mototolit hîrtia aruncînd-o la coș.

Dar se mai ivise o problemă. Actele le căpătam înapoi doar dacă cel care era desemnat cu stocarea mașinii își dădea și el acordul. Dar el deja nu mai voia să iasă din mașină fără șpagă. Așa că atrebuit să-i dăm și lui 20 mărci. Iar pentru ca să ne spună direcția spre Rogatin, ca să nu ocolim pe la Ternopol, a mai vrut 10 mărci.
Am scăpat de ei plătind 130 mărci în total. Și păreau mulțumiți. Chiar ne-o dat de grijă să fum atenți și să nu încăpem pe mîna ,,beretelor negre".
Eram destul de îngrijorat, propunînd băieților să rămînem aproape de pichet pînă dimineață. Dar n-au vrut. Ei erau hotărîți să continuăm drumul. Chiar n-am înțeles de ce se grăbeau.

Ajunși la Rogatin, constatam că aici erau suficiente indicatoare inclusiv și din acelea care indicau direcția către Ivano Franciski. Chiar mă bucuram că nu voi mai rătăci prin oraș.
Luminile erau rare și prin Rogatin. Dar în dreptul indicatoarelor era cîte un bec care lumina ce scria pe ele. În felul acesta, măcar că era scris pe rusește, n-aveam cum să nu nimeresc ieșirea spre direcția dorită. Dar ți-ai găsit să nu fie și aici o strategie polițienească? Orașul nu era chiar mare, dar ne-am învîrtit prin el de am amețit. Indicatoarele erau de așa manieră puse, încît să te învîrtești în cerc indiferent în ce direcție ai fi vrut să mergi. Nici măcar înapoi nu mai nimeream să ne întoarcem. Era o adevărată bătaie de joc la adresa turiștilor străini. Eu cred că am trecut de 3-4 ori prin dreptul pichetului de poliție locală din oraș fără să ne oprească nimeni. Dar în final, dezorientați complet, a trebuit să oprim noi ca să întrebăm.
Reacția polițiștilor a fost aceeași ca la L`viv. Cu 50 mărci ne-a condus pînă la ieșirea spre Ivano Franciski. Am răsuflat ușurați continuîndu-ne traseul fără să știm ce urma să n-i se mai întîmple.

Văzusem pe hartă că nu mai era nici o intersecție importantă pînă aproape de intrarea în oraș. Consideram că doar acolo aveam să ne mai confruntăm cu încă un pichet de poliție. Dar pe la jumătatea distanței dintre cele două orașe, ne aștepta încă un pichet mare cît o garnizoană de la graniță, măcar că era în interiorul Ukrainei. Din cauza labirinturilor înalte de zăpadă cu pereți uriași de 2,5m, nici nu ne-am dat seama de existența pichetului. Undeva prin dreptul pichetului fusese și un semn de ,,STOP CONTROL", dar cum trecuse autofreza de curînd, era aruncat pe un mal de zăpadă, unde n-aveam cum să-l văd. Drept urmare nici n-am oprit regulamentar. Un bec din fața pichetului licărea destul de slab. Totuși am putut citi deasupra ușii ca să constat că tocmai trecusem prin dreptul pichetului. Și aveam 40 la oră. Și nu puteam frîna brusc din cauza ghețușului. Nici nu mai avea rost să mă mai căznesc ca să frînez. Deja trecusem și nu fluierase nimeni după noi.

În oglinzile retrovizorii vedeam cum 5 polițiști echipați ca de război se îmbarcau rapid într-un ,,Jiguli" de-a lor (un fel de ARO rusesc), și au pornit în urmărirea noastră. Știau că nu puteam circula cu viteză. Dar nici ei. Totuși ei își făceau datoria de serviciu. Le-am spus băieților că sîntem urmăriți. Erau și ei îngrijorați. Soluția cea mai bună era să încetinesc, ca să fim ajunși din urmă, să vedem ce vor. Am luat piciorul depe accelerație, am băgat în viteza a treia ca să frînez din motor și așteptam cu răbdare să fiu depășit, și oprit prin scoaterea bastonului reflectorizant pe geam. Dar polițiștii au intrat în depășire, au mers lejer paralel cu noi preț de o jumătate de kilometru fără să schițeze nic unul din ei vre-un semn că ar vrea să ne oprească. Chiar ne-au privit insistent în timp ce ambele mașini rulau cu 30 la oră. După ce și-au făcut o impresie despre noi, au mărit viteza ducîndu-se mult înainte, făcîndu-ne să înțelegem că nu cu noi aveau ei treabă. Ne bucuram că am scăpat așa de ușor. Dar n-a durat mult. Polițiștii ne așteptau baricadînd drumul într-o pădurice prin care trebuiam să trecem și noi. În bătaia farurilor am putut vedea cu stupoare cum cei 5 polițiști se aflau în poziție de tragere cu armele îndreptate către noi. Și erau mitraliere.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:19

Episodul 24

Tot ce puteam face era să nu mă pierd cu firea.
Băieții erau cutremurați de frică. Toți ne așteptam să fim ciuruiți. După aceea polițiștii ar fi declarat că n-am oprit la somație, că eram niște teroriști, și așa rămînea scris în arhivele lor. Cine putea să-i contrazică? Și odată omorîți, întotdeauna morți-s vinovați, iar polițiștii avansați în grad. Ar fi știut ei să aducă probe false, intocmind un scenariu spectaculos din care ei să iasă basma curată. Cum nu era circulație, nici martori n-ar fi fost ca să reclame ceva. De aceea au și preferat să ne aștepte în pădure, ca nu cumva din întîmplare să existe și alte priviri curioase.
Am încercat să-i liniștesc pe băieții care se văitau și mă îndemnau să întorc mașina. Nici nu era loc de întoarcere rapidă. Plus că gheața ne împiedica să facem manevre bruște.

Mai întîi am stins faza lungă, am redus viteza, și pe măsură ce înaintam ușor am stins și faza scurtă, rămînînd doar cu pozițiile aprinse, ca să fiu vizibil. N-am oprit. Voiam doar să fiu văzut că nu mi-era frică de ei, și că nu făceam nici o manevră greșită sau interpretabilă de polițiști ca fiind periculoasă. M-am apropiat de ei ușor cu treapta a doua de viteză, iar cînd aveam vre-o 20m pînă la ei am introdus treapta întîia, pregătindu-mă de oprire. Cred că aveam 5m distanță cînd am oprit și motorul rămînînd cu pozițiile aprinse, și așteptînd să văd ce urma să se mai întîmple. Băieții nici nu mai îndrăzneau să sufle. Nu scotea unul nici un cuvînt. Preț de secunde care nu se mai sfîrșeau, nimeni nu făcea nici o mișcare. Mă gîndeam că cel care era comandant cîntărea dacă să dea comanda ,,Foc", sau să n-o dea.

De-odată unul din ei se ridică cu pistolul în mînă, și vine la mașină nervos. Era o namilă de om cît un munte. Poate că nu mai avea mult și ar fi fost de înălțimea lui Goliat. Trage un pumn în portieră de s-a zguduit toată mașina, și cere actele. I le dau pe toate așa cum erau pregătite și pentru ceilalți pe unde trecuserăm, după care am auzit ca un tunet ,,Nazat!" Adică trebuia să ne întoarcem excortați înapoi la pichet. Actele rămînînd la el în buzunar.
Am întors mașina cu grijă, din trei mișcări, și urmăriți de ,,Jiguli" am ajuns din nou la pichet unde ne mai așteptau încă 5 polițiști. Am oprit și am ieșit afară, în timp ce cei 10 polițiști îmi înconjurau mașina. Nici unul din ei nu-mi dădea vre-o importanță. Parcă nici nu mă vedeau. Treceau pe lîngă mine foarte atenți la mașină. Mă simțeam chiar în plus acolo. Căutam să discut cu ei, dar parcă erau surzi. Nu mă auzea nici unul. Ori se făceau că nu mă aud.

Toți erau cu armele îndreptate către mașină. Pe mine nu mă amenința nimeni. Eram în spatele lor. La o comandă, toate portierele au fost deschise brusc iar ocupanții mașinii au fost smulși afară cu atîta forță încît au făcut pirueta în aer fără a atinge pămîntul, au fost așezați cu capul pe mașină, picioarele desfăcute, pistolul în ceafă la fiecare... iar eu asistam la prima percheziție corporală în direct. Așa ceva numai în filme mai văzusem. La unul din băieți găsise un cuțit ce se deschidea apăsînd pe un buton. A fost confiscat. Dar n-au găsit bani la nici unul. Apoi fiecare din ei au fost duși la zidul pichetului și păziți cu armele pînă cînd au percheziționat toată mașina. Și eu priveam liber la ei neputincios de a mai face ceva. Eu nu eram pus la zid. Nici percheziționat n-am fost. Chiar mă minunam cum de nu se agățau și de mine. Oare să le fi spus polițiștii pe unde trecusem (prin telefon) pe cine să percheziționeze?
Nu era exclusă nici presupunerea asta.

Au adus un fel de oglindă plană cu rotile, pe care au plimbat-o pe sub mașină, să vadă dacă nu sînt pe acolo ceva arme sau explozibil. Apoi au scotocit prin toate ungherele mașinii, inclusiv în bagaje și în trusa medicală. Poate se așteptau să găsească ceva stupefiante... Dar nu s-au atins de suveniruri. Cam după o jumate de oră, păreau plictisiți și nesatisfăcuți. Se așteptau la ceva mai deosebit. De aceea ne-au lăsat în pace fără o vorbă și au intrat în pichet cu toții. Nici nu știam ce să facem. Actele erau la ei. Nu puteam pleca fără ele. Sau dacă tot plecam nu ajungeam prea departe că ne luau alții la rost.
Am așteptat preț de 10 minute măcar să iasă careva și să ne comunice verdictul.
Cum nimeni nu dădea semne c-ar mai vrea să discute cu noi, trebuia să luăm o hotărîre.
Actele băieților erau tot la polițiști, probabil să le verifice.

Unul din băieți îmi zice:
-Nene, ai curaj să intri înăuntru ca să ceri actele? că matale, văd că nu-ți face nimic.
-Eu am curaj, dar fără șpagă nu cred că le căpătăm.
Mi-au dat ei 50 mărci, cu care m-am prezentat înăuntru. Nici nu știu de unde i-au scos.
Polițiștii își vedeau de treabă, măcar că după ce bătusem respectuos la ușă, unul strigase pe românește ca să intru. Cum nu știam cine, așteptam să mă și întrebe carei baiul. Dar nu mă-ntreba nimeni nimic. Ei îvîrteau niște hîrtii.
Actele noastre erau toate grămadă pe un birou al șefului.
-Nu vă supărați, mă pomenesc eu zicînd, dar am vrea să ne dați actele ca să ne continuăm drumul. Sper că n-am greșit cu nimic.
-Și cum vii așa cu mîna goală ca să le ceri? îmi zice șeful.
-Ba am venit cu ceva bani. Dar nu știu dacă acceptați. Noi nu vrem să vă supărăm.
-Lasă-i pe birou să vedem cîți sînt. Cum numai atîta? Păi tu nu vezi cîți sîntem noi aici? Ieși afară pînă nu ne supărăm!

Am ieșit lăsînd banii acolo.
Băieții au mai scos încă 50, dar tot nu a fost deajuns. Apoi încă 50, și încă, și încă...
În total au fost 250 mărci și tot nu erau mulțumiți.
Băieții nu mai voiau să dea nimic în plus. Trebuia să mă descurc. Le-am zis:
-Dacă nici așa nu-i deajuns, noi nu mai ne permitem. Avem destul drum de parcurs, și poate ne mai ies în cale și alți colegi de-ai voștri. Cu ce ne mai descurcăm? Dacă nu ne dați actele în 10 minute, noi mergem să reclamăm la Ambasada de la Kiev.
Am ieșit să aștept reacția lor.
După 5 minute iese șeful lor cu toate actele, urîndu-ne drum bun. Era și cazul.

Imediat ce am plecat, le-am propus băieților să nu mai continuăm a merge pe timpul nopții ca să nu fie storși de toți banii. Ar mai fi fost cam trei ore jumate pînă dimineață la 7:00 cînd se schimba tura de noapte cu cea de zi. Pînă atunci dacă reușeam să ne ascundem undeva și să dormim era grozav. Tocmai am văzut un labirint lateral care probabil ducea într-un sat. Se cunoștea cum autofreza se rătăcise vre-o cîți-va metri, după care se retrăsese ca să meargă pe făgașul normal. Am intrat în fundacul acela pînă la peretele de zăpadă. Acolo nu puteam fi văzuți. Cu motorul la relanti ne-am așezat să dormim.
Pe drumul principal se vedea farurile mașinii de patrulare ale polițiștilor care ne căutau.
Coborîsem din mașină ca să văd de după un colț dacă era mașina poliției. Și era.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   Dum 15 Mar 2009, 10:20

Episodul 25

Mașina poliției s-o fi dus pînă în sat, trecînd pe lîngă noi destul de lent atît din cauza ghețușului cît și pentru ca polițiștii din interior să poată observa/cerceta împrejurimile. Ori nu ne-au văzut, ori au crezut că ne-am dus în sat, neimaginîndu-și c-am intrat în fundacul acela. Dac-aș fi putut să dărîm un mal de zăpadă la intrarea în fundac... Dar la cît de obosit eram, mi-am zis ,,fie ce-o fi,, și m-am așezat în mașină pentru somn. Băieții deja dormeau. Motorul torcea liniștit ca să dea căldură. Am adormit imediat.
Pe la ora 6:00 (încă era întuneric) unul din băieți mă trezește crezînd că era ora 7:00, ca să pornim la drum. Eu n-am verificat ceasul. Prinsesem vre-o două ore de somn. M-am uitat în spate. Nu părea să ne aștepte nimeni la ieșirea din fundac. Niciunul din noi n-am ieșit în recunoaștere afară din mașină.

Ieșind cu spatele, am aprins regulamentar avariile, măcar că nu circula nici o mașină la ora aceea. Am întors să mergem în direcția dorită. Mi se părea mie că era prea întuneric pentru ora 7:00, și privind la ceas am văzut că era mai devreme cu o oră. Dar n-avea rost să mai stăm. Nu știam distanța pînă la următorul pichet de poliție. Mă gîndeam că vom face vre-o oră pînă acolo, așa cum mergeam cu 40 la oră. Nu cred că depășisem jumătate de oră, și deja eram aproape de întrarea în orașul ,,Ivano Franciski".
Pichetul de poliție ne aștepta.
Un gard metalic galben era pus transversal, lăsînd loc pe lîngă pichet doar atît cît să treacă o mașină indiferent de sens. La capătul gardului era fixat semnul octogonal ,,STOP", scris în limba rusă. Asta însemna ca în dreptul lui trebuia să opresc, fără a-l depăși, și fără ca să cobor din mașină.

Doi polițiști se pare că mă observaseră din interior și-mi ieșiseră în întîmpinare. Unul din ei postîndu-se în dreptul STOP-ului de la capătul gardului, iar altul rămăsese în ușa pichetului.
Ei amindoi continuau să vorbească gesticulînd, funcție de ce începuse încă din interior.
Eu mă apropiam ușor, pregătit să opresc la semnul octogonal. Nu văzusem la polițiști altceva decît că urmau să mă ia în primire. Totuși nici nu puteam să întorc, și nici să stau ca să se schimbe tura. Era prea tîrziu pentru asta.
Fiind destul de aproape, cum motorul era în treapta întîia de viteză, nu-mi rămînea decît să scot din viteză și să calc frîna, cînd polițistul din dreptul semnului se uită la mine și îmi face semn cu mîna sugestiv cu mîna, ca să trec fără oprire.
Așa că n-am mai călcat frîna, ci accelerația, mergînd încă cu treapta întîia. Chiar mă gîndeam că am scăpat ușor din cauză că polițiștii se pregăteau pentru schimb de tură.

În clipa următoare aud un fluierat și un foc de armă. Calc frîna brusc, și cînd privesc înapoi, văd pe unul din polițiști că vine către mine cu pistolul pregătit de tragere.
-Ce s-o întîmplat? l-am întrebat.
-Cum ce s-o întîmplat, îmi zice el pe românește, trebuia să oprești la STOP.
-Păi de ce să mai opresc dacă mi-ai făcut semn să trec? Am respectat semnul polițistului.
-Nu ți-am făcut nici un semn. Dă-mi actele!
I-am dat numai permisul de conducere internațional. Dacă ajungeam în țară, nu-mi mai trebuia să mai ies cu mașina, și nici permisul internațional nu mă mai interesa. Polițistul zicea că mi-l reține, și-l trimite la Ambasadă după ce plătesc amenda contravențională prevăzută de normele în vigoare pentru nerespectarea semnelor de circulație rutieră. A trebuit să cobor din mașină după el ca să completeze procesul verbal. Scoate el un imprimat pe care scria în rusește unde erau cîteva rubrici ce trebuiau completate de mine, după care semnam.

Normal era să se completeze două exemplare sau chiar trei, nicidecum doar unul. Am văzut ce urmărea el. Era doar o șmecherie de a stoarce ceva de la noi.
-Cum completez eu dacă nu știu rusește? l-am întrebat eu.
-Nu trebuie să scrii decît așa cum știi, pe românește.
-Bine-bine, dar nu știu nici a citi pe rusește. Cum știu eu ce scrie aici?
-Îți spun eu. Și tot eu îți dictez ce să scrii.
Priveam la el indignat la cîtă prostie putea să debiteze pentru a căpăta șpagă.
Scoate el șapca lui (mare cît roata carului) de pe cap, ca s-o folosesc în loc de masă de scris.
Pune formularul pe șapcă spunîndu-mi ce să scriu. Și eu scriam:
-Subsemnatul... recunosc nerespectarea semnului de STOP, etc, etc.

În timp ce scriam, pixul mai făcea găuri prin hîrtie din cauza pînzei caschetei ce era flexibilă.
De aceea am cerut carnetul meu de conducere de la polițist ca să-l pun sub hîrtie pentru a putea scrie fără a se sparge. După ce am terminat de scris, am trîntit o semnătură ce nu era a mea, dîndu-i hîrtia și reținînd carnetul fără ca el să observe.
-De-acuma putem pleca? îl întreb eu pe polițist.
-Păi n-ai plătit amenda. Nu capeți permisul pînă nu plătești. Îl vei găsi la Ambasadă. Dar unde-i, că nu știu ce-am făcut cu el?
-E la mine. Fii liniștit. Dumneata mi l-ai dat. L-ai avut în mînă. Acuma poți să faci ce vrei cu procesul verbal. Eu nu-ți mai dau permisul.
Celălalt polițist rîdea cu poftă, zicîndu-mi:
-A fost o glumă. Lăsați-ne și nouă niște suveniruri, după care puteți pleca.

Cînd am scăpat de pichetul acela de poliție se iveau zorile dimineții.
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Coșmarul din Polonia   

Sus In jos
 
Coșmarul din Polonia
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 2Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
LUMINA LUMII :: POPASURI personalizate si întretinute de autori :: PAVILIONUL POPASULUI :: ACCENT-
Mergi direct la: