Pace!
 
AcasaFAQCautareMembriInregistrareConectare
__Nu sta in poartă, intră!__
Dum 24 Aug 2008, 20:37 Scris de Administrator

VIZITATORII au si ei o sansă de a posta pe acest Forum.
Doar pe acest topic - cine doreste acces la restul Forumului trebuie să se înregistreze.

Ca membri puteti avea acces total la subforumuri ce nu sunt afisate vizitatorilor, cum ar fi Muzică, Politică, Popasuri si altele.

Comentarii: 258
Ultimele subiecte
» BANCURI
Astazi la 08:23 Scris de dolion

» Vorbe de duh spuse de un cinic
Astazi la 08:22 Scris de dolion

» DE PRIN LUME ADUNATE...
Joi 19 Oct 2017, 08:28 Scris de Anahoret

» Limba română
Joi 19 Oct 2017, 07:54 Scris de Anahoret

» CUVINTE DE FOLOS (III)
Mar 17 Oct 2017, 18:51 Scris de dolion

» Morala crestina
Mar 17 Oct 2017, 18:46 Scris de dolion

» POEZIE
Mar 17 Oct 2017, 18:45 Scris de dolion

» Ce mi-a placut azi
Vin 13 Oct 2017, 23:36 Scris de Ion

» Invatamant
Vin 13 Oct 2017, 19:11 Scris de Anahoret

» Americane
Joi 12 Oct 2017, 01:26 Scris de Ion

» LA TACLALE CU ABBILBAL (III)
Sam 23 Sept 2017, 18:44 Scris de ostrovna

» ENGLISH
Joi 21 Sept 2017, 20:45 Scris de Ion

» Veștile triste
Mier 20 Sept 2017, 18:37 Scris de ostrovna

» ION
Dum 17 Sept 2017, 01:23 Scris de Ciprian

» POPASUL DOLION (III)
Mier 13 Sept 2017, 06:34 Scris de dolion

» ASTAZI E ZIUA TA...
Mar 12 Sept 2017, 22:14 Scris de Ion

» Va mai exista Romania ?
Lun 04 Sept 2017, 11:52 Scris de zaraza26

» ZBOR DE CONDOR
Dum 03 Sept 2017, 21:55 Scris de ostrovna

Cuvinte-cheie
Limba 23 noapteacahotii brasov problema istorie romana drumetie comment-143 curiozitati English sibiu placut 1
Octombrie 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
      1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031     
CalendarCalendar
Top postatori
Emil Condor
 
dolion
 
abbilbal
 
ostrovna
 
zaraza26
 
aurora
 
Anahoret
 
Cristina
 
Ion
 
zuum
 
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 

 


Rechercher Cautare avansata

Distribuiți | 
 

 Străin și călător

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:14

Străin și călător ~ Episodul 1

După ce am venit din Polonia, au mai trecut 4 ani destul de complicați, pînă cînd a trebuit să vînd Dacia cu te miri cît. Era imposibil s-o mai țin. Cheltuiam mai mult decît trebuia cu reparațiile și întreținerea. Apoi mi-am cumpărat o altă mașină străină. Părea foarte bună, și prețul fusese foarte convenabil. Numai că nu puteam s-o înmatriculez din cauză că erau modificate seria de la motor și de la caroserie. Așa că banii s-au dus pe apa sîmbetei, iar mașina am dat-o la cineva care a demontat-o pentru piese de schimb. Alți bani nu mai aveam. De aceea a trebuit să reiau mersul pe jos.

Înainte de a vinde mașina, lucrasem undeva într-un domeniu ce-mi plăcea mult de tot. Mă dedicasem total. Orele suplimentare se adunaseră atît de multe încît puteam să plec în concediu jumătate de an. Mă aveam bine cu toți șefii. Cînd a început să se clatine cifra de afaceri mi-am luat trei luni de concediu (din orele lucrate suplimentar). Cît timp mă aflam în acest fel de concediu eram pontat, urmînd să mă prezint doar la salar. Dar prima dată cînd m-am prezentat, am aflat că aveam contractul de muncă desfăcut pentru absențe nemotivate. Directorul fusese schimbat, iar noul director nu voia să recunoască orele lucrate suplimentar. Și nu m-o anunțat nimeni. Nici o contestație nu a fost luată în considerare. În felul acesta nici ordonanță de urgență nu puteam să iau. Alții s-au îmbogățit de pe urma ordonanțelor vremii.
Eu din momentul acela începeam să mă prăbușesc.

Scîrbit de deșertăciunea lumii acesteia preferam să mă ia Dumnezeu decît să fac umbră pămîntului degeaba. Dacă tot nu mă simțeam util, la ce folos să mai fi existat? Dar cum să-L înduplic pe Dumnezeu ca să-mi dea odihnă? Chinuiam și sufeream parcă în zadar. Dacă toate strădaniile mele erau zadarnice, și dacă tot ce agonisisem se risipea văzînd cu ochii, m-am decis pentru un pelerinaj prin țară, căutînd să aflu ce-i cu mine, pe la mănăstirile și bisericile ortodoxe existente [după ce trecuse mai bine de 10 ani de la revoluția din 89].
Preț de 100 zile, toată vara, am tot mers pe jos, doar cu cîteva schimburi strict necesare, fără bani, fără provizii, fără mașină. Eram hotărît să lămuresc odată pentru totdeauna cu Dumnezeu, ca să-mi spună și mie pentru ce m-o adus în lumea asta de cunosc atîta sărăcie și atîtea lipsuri, cînd alții sînt ținuți să trăiască în îndestulare... chiar răsfățați.
Ce însemnau 100 zile? Erau ceva mai mult de trei luni... adică 14 săptămîni și două zile.

Pornisem la drum cu ideea să aflu dacă Dumnezeu avea nevoie de mine pe acest pămînt.
Dacă nu avea nevoie, nu m-ar fi ținut 100 zile în viață și muream. Dar dacă Îi eram de vre-un folos, puteam să aflu, deoarece avea să mă păstreze viu și sănătos. Deci dacă depășeam cele 100 de zile, rezulta că Domnul îmi purta de grijă pentru ceva special. Încă nu știam ce.
Așa se face că am vizitat multe mănăstiri. La unele dintre ele ajungînd aproape epuizat, frînt de oboseală, rupt de foame. Dacă-mi asigura un loc de dormit, eram fericit.
Unii stareți mă înțelegeau, alți nu. Unii mă țineau o zi sau două ca să-mi refac forțele. Alții mă izgoneau, și mă amenințau să nu mai trec niciodată pe la ei, fiind obligat să plec mai departe fără o țintă precisă.

Colindasem jumătate de țară cînd am ajuns slăbit și înfometat la o mănăstire din nordul țării. Afară fiind o vreme rece și ploioasă, hainele de pe mine puteam să le storc, atît de ud eram. Administratorul îmi oferise o cămăruță unde m-am schimbat de haine. Am mîncat și la cantină, măcar că trecuse programul pentru masa de prînz. Poate că era ora 16:00. Mi se închideau ochii. Nu mai puteam de somn. Cînd am terminat de mîncat mi-am pregătit un lighean cu apă ca să-mi spăl șosetele și alte mărunțișuri. Pînă a doua zi aveau să se usuce.
De cum m-am așezat în pat, numai ce m-am învelit cu pătura, că imediat am și adormit.
Auzeam prin somn cum băteau clopotele. Nu știam de ce bat. Nici nu mă interesa. Voiam doar să dorm. După ce mersesem două zile (inclusiv noaptea dintre ele), continuu pe jos, cam 100Km în 35 ore, nu-mi mai trebuia nimic. Făcusem bășici la picioare, care sîngerau și mă usturau...
Deodată, ușa se deschide violent, ivindu-se starețul cu o flcă-n cer și cu alta-n pămînt.
Speriat m-am trezit buimac, ca să aud următoarele:
-Măi bagabondule, da tu n-ai auzit clopotul ca să vii la vecernie? Clopotul bate de aiurea pentru tine? Adică eu fac slujba, și tu nici n-o bagi în seamă? Unde te crezi tu aici, la pensiune? Ai impresia că dacă ai venit aici unde se agață harta-n cui, poți să fii indisciplinat? Ai cinci minute să-ți faci bagajul și să pleci bagabontule! Marș de aici, cîine împuțit ce ești!

Ce știa el ce era în sufletul meu... La cît de agitat părea, nu mă așteptam la nici un fel de conciliere. Și nu dormisem decît un sfert de oră. Mi-am strîns repede lucrurile, m-am îmbrăcat, și-am pornit din nou la drum prin ploaia mocănească care nu mai înceta. Fiind un strat gros de nori, seara se lăsa mai repede. Mă aștepta o noapte grea. Eram sleit de puteri.
Starețul mă urmărea cu mercedesul nou-nouț mergînd la relanti din urma mea ca să fie sigur că nu mă aciuez pe undeva pe lîngă mănăstire. Cînd eram destul de departe de mănăstire a făcut și el cale întoarsă lăsîndu-mă să hălăduiesc prin întuneric de unul singur.
Cine știe ce fel de inimă avea starețul acela...
Aș fi vrut să dorm mergînd, că nu mă putem întinde pe jos din cauza ploii. Mergeam în neștire, închizînd ochii preț de 10-20m ca să-i deschid iar pentru a nu nimeri în șanț.
Eram ud leoarcă, și bătea un vînt rece... iar alte haine uscate nu mai aveam.

Mai făceam semn la mașini, dar nu mă lua nimeni. Și se înoptase. Era destul de tîrziu.
Un camion oprise special ca să mă ia. Șoferul, om cu suflet, zicea că merge undeva într-un sat, și că mă duce pînă acolo. Poate mă găzduia cineva. Oprește în apropiere de casa unor pocăiți. Din punctul lui de vedere, ei ar fi trebuit să fie primitori de oaspeți.
Am coborît tremurînd de frig. În cabina mașinii fusese cald.
Era o casă îngrijită și cochetă. Sun la poartă. Văzusem lumină în casă. Iese un bărbat.
Numai cît i-am dat bună seara, că din casă mai iese și nevastă-sa, o zgripțuroaică care se zgîia la mine certăreață din fire. Nu l-a lăsat pe bărbat să zică absolut nimic. M-a certat așa ca la carte, măcar că nu i-am dat nici un motiv, considerînd că eram un cerșetor. La final îmi întinde 10 lei îndemnîndu-mă să plec. I-am refuzat categoric. Nu mai îmi trebuia nimic.
Bine că nu mai ploua.
Ieșind din sat, de-oparte și de alta a șoselei erau căpițe de porumb. La munte toamna își face apariția mai devreme. Am desfăcut o glugă și m-am băgat în ea. Acolo m-am încălzit și-am adormit.

Era ziuă cînd m-am trezit. Hainele se uscase pe mine destul de șifonate. Ieșise soarele.
Părul și barba crescuseră. Arătam ca o sperietoare. Ieșind la asfalt mergeam, dar nu știam unde. O mașină era parcată pe marginea șoselei. Șoferul mînca. A fost deacord să mă ducă undeva pe lîngă Baia Mare la un preot pe care-l cunoștea. Zicea că are har și că lumea îl vizitează pentru tot felul de leacuri și rugăciuni.
Am ajuns într-un sat unde se afla preotul. În curte erau trei mașini, din care una mi-a atras atenția avînd număr de Arad. Nu știam de ce. Căutam discret să aflu cine-i propietarul, fără să întreb. Oricum trebuia să aștept ca să-mi vină rîndul la audiență. După mine era o femeie de 55 ani cu o nepoțică frumoasă de 5-6 ani. Funcție de cum se comporta fetița mi-am dat seama că era oarbă, chiar dacă avea niște ochi minunați. I-am dat de înțeles femeii că o las înaintea mea ca să intre la preot. Eu și-așa nu aveam de ce să mă grăbesc.

Timpul trecea destul de greu.
La un moment dat femeia se duce la mașina aceea cu număr de Arad, pentru a scoate niște fructe să-i dea nepoatei. În felul acesta am aflat a cui era mașina. Între timp, eu citeam într-un ziar ce l-am găsit pe o masă din cerdacul unde făceam anticamera. Ziarul era din Județul Bihor, și la mica publicitate văzusem ceva interesant. Ar fi trebuit să ajung în Bihor, mă gîndeam eu, ca să mă prezint acolo. Cineva avea acolo o brutărie în Biharia și-i trebuia un șofer să transporte pîinea la magazinele din împrejurimi. Problema era că nu aveam cu ce să ajung pînă a doua zi. Poate mai găseam valabilă oferta. Și-așa eram la finalul celor 100 de zile de pelerinaj. Dacă rezistasem atît de mult, însemna că trebuia să mai trăiesc. Deci trebuia găsesit ceva de muncă ca să-mi cîștig existența în mod cinstit. În rest se ocupa Domnul de motivul pentru care mă mai ținea în viață.

Cînd a ieșit femeia cu nepoata ei de la preot, am rugat-o să mă ia și pe mine pînă la Oradea dacă nu o deranjam. A zis că mă așteaptă, deși n-avea nici o obligație.
Preotul fuma plictisit ascultînd necazurile pe care i le povesteau cei care veniseră la el să lase un pomelnic sau cine știe cu ce alte motive. Sigur că era nerăbdător să vadă că primește bani sau produse alimentare și băutură. Eu n-aveam ce să-i dau. De aceea nici nu m-a ținut mult. Își turnase un pahar cu vin pe care l-a băut dintr-o suflare. A notat ceva pe un caiet murdar, după care sfatul lui era să mai trec pe la el cînd am ce să-i și aduc. Chiar să-i fac și ceva publicitate. Cu alte cuvinte discuția cu el se încheiase. Băgase mîna în buzunar de unde a scos niște bani atît cît a prins cu două degete, și mi i-a dat mie, ca să-mi prindă bine. Mi-a dat de înțeles să nu-i refuz, că nu se știa cînd mai făceam rost de bani. Am ieșit optimist.

Femeia mă aștepta. Eram impresionat. Ar fi putut să plece fără să primească în mașină o sperietoare ca mine. Fiind pe locul din dreapta, observam atent cum conducea femeia. I se închidea ochii de somn. Condusese toată noaptea ca să ajungă la preot. Era foarte obosită. Și dorea foarte mult ca nepoata ei să se însănătoșească ca să nu mai fie oarbă. Altfel copilăria ei se consuma în zadar. Nici școală nu putea să fregventeze... Am rugat-o să oprească și să mă lase să conduc eu pînă la Oradea, iar ea să doarmă pe scaunul din dreapta. A fost deacord. Era conștientă de un potențial pericol dacă adormea la volan. Mai întîi a vrut să se convingă că aveam permis de conducere. Apoi am condus eu. La un moment dat se trezește și mă întreabă dacă mai este mult pînă la Oradea.
-Am trecut de mult de Oradea, îi zic eu. Ne apropiem de Arad. Nu v-am trezit. Vă duc pînă acasă, și mă voi întoarce eu la Oradea cumva.
Nu m-a lăsat să plec pe timp de noapte. Zicea că nu mă puteam prezenta în halul în care arătam la brutăria aceea. M-ar fi refuzat din start. Ea era dispusă să mă lase singur în casă, să dorm. Îmi pregătise și de măncare. Apoi a plecat la fata ei. Era sigură că nu voi fura nimic.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:15

Străin și călător ~ Episodul 2

Era o casă nemțească, mare, cu multe camere.
Mai întîi, rămas singur, am studiat din priviri toată casa. Apoi am intrat la baie (tuns, bărbierit, dușat). Mîncare era suficientă, frigiderul plin... un somn odihnitor fără griji.
Dimineață a venit femeia cu tot cu nepoată. Copila era de la o altă fată de-a ei care se afla în Elveția. Din cauză că nu vedea nici nu se putea juca. Permanent trebuia să fie cineva în prezența ei. Bunică-sa era îngrijorată pentru viitorul nepoatei. Mi-a spus că așa se născuse. Nu văzuse niciodată. Nu știa ce-nseamnă a vedea. Totuși simțea cînd se aprindea lumina, ori dacă ieșea de la întuneric la lumină. Știa precis cînd era întuneric și cînd era lumină.

Atunci am zis:
-Nepoțica dumitale se va face bine, dar nu mergînd pe la preoți și nici la vrăjitori. Nu va fi nevoie nici de doctori. Nu are nevoie de intervenție chirurgicală. Este vorba doar de un microîntrerupător blocat. Dumnezeu îl va debloca cînd va fi oriunde în afara țării. Bine ar fi să nu mai vină niciodată pe aici. Știu precis că aici în satul acesta este cineva care se folosește de vederea copilei. I-a furat-o încă din burta mamei sale cînd încă nu se născuse. Dar după trecerea graniței nu va dura mult și respectiva persoană va orbi, iar fetița își va recăpăta vederea. Vei afla, și te vei minuna de ce-ai auzit de la mine. Îți vei aminti cînd nepoata nu va mai fi oarbă. Atunci vei face legătura știind cine-i persoana care avea să nu mai vadă. Nu te mai uita la mine atît de mirată, că spun adevărul. Știu eu ce știu. Eu nu vorbesc de la mine. Voi pleca, și vei uita de mine. Dar cuvintele astea le vei ține minte. Nu te mint. Nepoțica se va însănătoși, numai s-o scoți din țară.

Eram atît de sigur. O vedeam mergînd la școlă putînd să citească și să se joace. O vedeam și studentă. Nu se putea să fie altfel. I-am zis femeii că nici ea nu va mai rămîne mult în țară. Odată cu nepoata va pleca și ea. Și ea nu avea gînduri de plecare. Prefera să stea la casa ei.
Femeia voia să mă ajute ca să nu mai bat drumul pînă la Oradea pentru a afla amănunte despre brutăria din Biharia. Notasem telefonul. A sunat ea. Patronul deja își găsise șofer. Deci nu mai avea rost să merg pînă colo. Dar unde să plec? Nu puteam sta să deranjez prea mult.
Văzîndu-mă gînditor, femeia era dispusă să mă ajute chiar mai mult, și zice:
-Rămîi aici, că eu și-așa locuiesc cu fiică-mea la Arad. Vei avea grijă de casă și de grădină. Ai aici tot ce-ți trebuie. Pînă-ți găsesc eu ceva de lucru, vei citi Biblia. De cîte ori vin pe aici te ascult ca să văd ce ai învățat. Dacă nu studiezi Biblia, nu te mai țin aici.

Auzi ce aveam eu de făcut. Să citesc Biblia. Mai nimic altceva. Trebuia din cînd în cînd să culeg roșiile coapte din grădină. Mîncarea era asigurată... urma să am și un servici...
Așa au trecut trei săptămîni. Femeia venea și mă asculta din Biblie, rămînînd impresionată de cum explicam. Fusese pe la o serie de denominațiuni ascultînd predici, dar felul cum vedeam eu lucrurile i se părea deosebit, potrivindu-se cu ce simțea ea.
În final, cum vremea se răcorise destul de amenințător, ar fi vrut să strice sobele pe care le avea, ca să-și pună calorifere cu centrală proprie. M-am oferit eu să le demontez fără a strica cahlele de teracotă. Așa am aflat ce era în interiorul sobelor, gîndind că aș putea să mă încumet la a face chiar eu sobe pe la cei care doreau.
Am dat un anunț în ziar și în două zile eram solicitat să fac mai multe sobe.

Aveam și telefon mobil de-acuma. Îl cumpărasem cu banii primiți de la preotul acela.
Făceam sobe cu prețuri mici ca să am clientelă. Munceam de multe ori și noaptea. Oamenii se grăbeau avînd nevoie de căldură. Și munceam din greu.
Stăteam cu chirie într-un sat unde predominau țiganii. De fapt erau multe sate pline de țigani. Mă înțelegeam bine cu ei. Dar păstram distanța pentru că le știam apucăturile. Unii din ei, neavînd permis de conducere, mă angajau ca șofer. Aveau mașini, dar cum nu învățaseră carte, nici nu puteau studia la școala de șoferi. Unii dintre ei, dînd șpagă grasă, se învîrtiseră și de carnet, dar nu știau să repare și nici să întrețină o mașină. De aceea le mai reparam eu.
Plăteau puțin, dar cum începuseră să mă cunoască, apelau la mine.
Erau mulți care plecau prin Europa cu îndeletnicirile lor. Se-ntorceau cu mulți bani lăudîndu-se cu modul prin care făcuse rost de ei.

Au trecut așa două ierni.
Vara mergeam la munca cîmpului, la cules de cireșe, de căpșuni, și tot soiul de munci necalificate. Pe vremea aceea țiganii căutau mobilă veche prin sate. Le cupărau ca să le vîndă la tîrgul de antichități de la Timișoara. Făceau bani frumoși. Iar eu le conduceam mașinile lor căpătînd doar cît să pot trăi de pe o zi pe alta. Și rezistam.
Într-o zi, un țigan venit proaspăt din Vest, mă întreabă dacă nu vreau să ies din țară, că ar putea să mă ia cu el cînd mai pleacă. Și pleca destul de des. Numai că eu nu aveam pașaport.
Pașaportul cu care fusesem în Polonia fiind expirat (termenul de valabiliate era de 5 ani) nu mai avea nici o valoare. Nici nu știam pe unde ar mai fi fost. Ca să-mi fac alt pașaport trebuia să-l dau pe cel vechi înapoi. Și cum nu-l găseam, ar fi trebuit să dau anunț la Buletinul Oficial, apoi să aștept vre-o trei luni, și uite-așa îmi pierea cheful de a mai pleca din țară.

O familie de pocăiți români mă invita mereu pe la ei ca să mai disutăm din Biblie.
Le-am zis și lor despre faptul că n-aveam pașaport, și că din cauza asta nu puteam ieși afară din țară, fiind obligat să suport consecințele crizei economice care se prelungea enorm de mult. Ei nu aveau cum să mă ajute. Dar au jucat un rol important un pic mai tîrziu.
Calculasem bruma de economii, considerînd că puteam să-mi permit a merge cu trenul în Moldova, măcar să mă interesez despre cum aș putea să-mi fac alt pașaport, dacă nu-l găseam pe cel vechi pentru a-l preda. Mi-ar fi ajuns pentru bilet dus-întors și-mi mai rămînea și de cheltuială.
Știam că la sectorul ,,Pașapoarte" se făcea un fel de programare. Erai trecut pe o listă și-ți spunea cînd să te prezinți cu fotografia și cu chitanțele de la CEC și de la Trezorerie prin care demonstrai că ai plătit un milion de lei. După aceea mai trecea încă o lună pînă primeai pașaportul. În total trebuia să treacă cam 2-3 luni pînă rezolvam problema. În felul acesta aveam timp să mai fac rost de alți bani ca să mai merg încă de două ori în Moldova.

După ce am reprogramat sobele pe care le mai făceam și vara, mi-am luat liber vre-o trei zile necesare pentru voiaj. Erau trei trenuri accelerate zilnic care făceau legătura între Banat și Moldova (Timișoara și Iași). Am ales un tren care să ajungă dimineața în Moldova.
Toată noaptea am circulat cu trenul într-o aglomerație de speriat. Și eu care mă gîndeam că voi putea să mai și dorm. Dar n-a fost posibil. Aveam loc asigurat dar în compartimentele vecine și pe culoar erau niște tineri care făceau atîta gălăgie spunînd bancuri, cîntînd din acordeon și din alte instrumente, plus că rîdeau zgomotos și dansau sărind în sus de ziceai că vor să demoleze vagonul. Cum să te prindă somnul în asemenea condiții? Bine că n-am nimerit chiar în compartiment cu ei. Se mai adăuga și faptul că lumina nu se putea stinge.
Cînd au coborît două persoane din compartiment am crezut că pot să mă așez mai confortabil, dar n-a fost chip. Au venit doi inși de pe culoar care jucau table. Și-au jucat tot restul traseului. Nu se ținea cont că alții aveau nevoie de liniște. Lipsă totală de bun simț.

Era ora 08:30 cînd am ajuns la Iași. M-am prezentat direct la serviciul de pașapoarte de la Inspectoratul de Poliție din Copou. Era o gloată de oameni care se împingeau unii în alții, care mai de care făcîndu-și loc cu coatele ca să ajungă în față. După ce se înscriau, nici nu mai puteau ieși din gloata aceea. Să fi văzut muncă pe ei, cum se zbuciumau ca să reușească a ieși din strînsoare. Oamenii erau lipiți unii de alții de nu mai încăpea nici măcar un ac. Picioarele nu te ajutau la nimic altceva decît să simți pămîntul, că de căzut nu puteai să cazi, chiar dacă te ducea valul în toate părțile. Cineva avea bătături la degetele de la picioare. Urla de durere. Dar nici nu putea ieși afară din gloată.
Cred că erau 200 de persoane acolo cînd m-am așezat și eu la grămada aceea. După mine au mai venit mulți alții care m-au înconjurat în așa fel încît eram pe la mijloc. Și-mi era atît de somn... Chiar am adormit în timp ce eram dus de val. Nu-mi amintesc cum de-am ajuns undeva lîngă o ușă.

Cînd cineva a ieșit din interior, eu am fost împins înăuntru. Doi polițiști mă priveau și unul îmi zice:
-Așează-te pe scaun și privește aici.
În clipa următoare eram orbit de fulgerul unui blitz. Fotografia era făcută.
-Dă-mi chitanțele! îmi zice unul din ei.
-Ce chitanțe? Eu n-am nici o chitanță.
-Cum, n-ai adus chitanțele? Și pentru ce ți-am făcut poza?
-Păi eu am venit să mă programați cînd să vin ca să depun documentele de pașaport.
-Da nu aici trebuia să intri. Rîndul pentru programări este dincolo, în spate. Acum dacă tot ai ajuns aici, du-te repede, plătește un milion la CEC și la Trezorerie, vino cu chitanțele, și după 21 zile vii să-ți ridici pașaportul.
Trebuia să mă mișc repede. Nici nu știu cum am ieșit din mulțimea aceea zgomotoasă.
Număram banii pe care-i mai aveam. Extraordinar! Aveam exact un milion.
Am plătit repede. N-am prins rînd nici la CEC nici la Trezorerie.
Chitanțele le-am dus la poliție unde un polițist m-a introdus prin spate.

Rămăsesem fără nici un ban pe străzile Iașului. Ce să faci fără bani prin Iași? Să mă fi plimbat de aiurea eram sătul. Trebuia să mă întorc neapărat la Arad ca să muncesc și să fac rost de alți bani. Dar cum și cu ce să cumpăr bilet. În tren era riscant. Dacă mă prindea supracontrolul îmi făcea predare. Nici nu mă mai gîndeam să merg la gară. Am ieșit în Păcurari la marginea orașului spre Tîrgu Frumos. Acolo erau mulți oameni care așteptau la ocazie. Mă gîndeam să merg pe bucăți, de la o localitatela alta, pînă ajungeam la Arad. Chiar dacă dura o săptămînă și tot era bine. Important era să se găsească, pentru mine, șoferi care să nu-mi ceară bani. De aceea aveam să le spun dinainte că n-aveam cu ce plăti deplasarea. Dacă mă lua bine, dacă nu, mai așteptam.
Am preferat să mă depărtez de grupul acela de oameni, depășindu-i, ca să aștept ceva mai izolat. Privind înapoi vedeam cum unele mașini opreau luînd din cei care le făceau semn. Iar cînd ajungeau în dreptul meu, ele deja erau pline. N-aș mai fi încăput și eu. O undă de părere de rău a trecut prin mintea mea. Oare de ce nu rămăsesem înaintea grupului, fără să-i fi depășit. Acolo aș fi avut mai multe șanse ca să mă ia cineva.
Stăteam pe gînduri dacă să mă deplasez spre înapoi sau nu, cînd un TIR oprește chiar lîngă mine. Sigur vrea să mă întrebe ceva, intuiam eu. Am deschis portiera, doar așa să văd ce dorea. La care el strigă la mine:
-Ce faci, nu urci? ce-aștepți?
-Aș urca eu dar n-am bani ca să plătesc. Decît să te fac să mai oprești odată, mai bine îți spun dinainte. Dacă vrei să mă iei așa, urc, dacă nu mai aștept.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:16

Străin și călător ~ Episodul 3

-Hai urcă! Ai să mă pomenești că ți-am făcut un bine.
Am urcat așezîndu-mă confortabil în scaunul cu suspensie hidraulică.
-Unde te duc? întreabă șoferul.
-Pînă unde crezi că poți și nu te simți deranjat de prezența mea.
-Păi eu trec pe la Nădlac și pot să te duc pînă în Germania. Acolo te basculez.
-Nu, nu, nu. Lasă-mă un pic mai aproape, pe la Arad, dacă vrei.
Ne-am încins apoi la discuție pînă îmi cădeau ochii în gură de somn ce-mi era.
Dormind în scaun, simțeam cum eu mă legănam în sus și în jos. Nici șoferul nu mă mai deranja. M-a trezit la un han, invitîndu-mă ca să mîncăm împreună. Făcea el plata, știind că eu n-aveam bani. M-am codit eu, nevrînd să depășesc o anumită limită, dar el insista spunîndu-mi că cu rușinea mor de foame. Din punctul meu de vedere aș fi rezistat pînă la Arad. Eram obișnuit să rabd de foame. Dar pe traseu a mai oprit încă o dată ca să mîncăm tot la un restaurant. Îi plăcea cum povesteam. Era impresionat că știam atît de multe din Biblie.

Înainte de a ajunge la Arad am văzut că treceam prin satul unde locuia femeia aceea cu nepoata ei oarbă. L-am rugat pe șofer să mă lase acolo, urîndu-i drum bun.
Casa și grădina păreau neîngrijite. Trecuse doi ani de cînd plecasem de acolo.
Poarta era prevăzută cu un buton de sonerie. Nu mă așteptam să găsesc pe cineva. Totuși am sunat. După cîteva secunde se deschide ușa, ivindu-se o femeie tînără ce vorbea la telefonul mobil, făcîndu-mi semn să intru. Cînd a terminat de vorbit mă întreabă:
-Spuneți-mi cine sînteți și ce doriți!
-Păi eu mă așteptam să găsesc o doamnă mai în vîrstă aici.
-Sînt fiica doamnei. Dar cum de o cunoașteți pe mama?
-Am fost pe aici acum vre-o doi ani în urmă, și cum sînt în trecere pe aici spre Arad, am vrut să mai văd ce mai face. Dumneavoastră ați venit din Elveția?
-Nu. Eu locuiesc în Arad. Sora mea stă în Elveția. Am venit aici să aștept un client ce vrea să cumpere casa. Credeam că sînteți clientul.
-Dar doamna nu-i acasă? întreb eu.
-Nu mai locuiește aici. A plecat și ea în Elveția cu tot cu nepoțica noastră.
-Chiar vreau să știu ce face mărunțica. Cred că a mai crescut. E tot așa cum o știu eu?
-Oarbă? Nu. Acuma vede foarte bine. Merge la școală.
-Cum așa? Este minunat. A făcut vre-un tratament, ceva?
-Nu. După o săptămînă de cînd a ajuns în Elveția, numai s-au pomenit că ea vedea fără să fie nevoie de intervenția vre-unui medic. De fapt mama și sora mea chiar voiau să consulte un medic specialist de acolo, dar n-o mai fost nevoie.

Am rămas ca la dentist, gîndindu-mă la ce-i spusesem eu femeii aceleia cu doi ani în urmă.
Se împlinise cu exactitate tot ce i-am spus din partea Domnului. Îi mulțumeam în gînd Domnului că se folosea de gura mea ca să proorocească. Rezulta că Domnul nu m-a părăsit.
-Dar de cînd au plecat? insist eu.
-Este mai mult de un an. Mama deja și-o găsit acolo ceva de lucru. Nu cred că mai vine degrabă prin România.
-Dar aici în sat nu s-o-ntîmplat nimic deosebit?
-Ce să se întîmple? Cunoașteți pe cineva în mod special?
-Nicidecum. Mă gîndeam că atunci cînd nepoțica voastră a început să vadă acolo în Elveția, aici nu s-a petrecut nimic deosebit cu vre-o persoană de prin vecini?
-Dacă-mi amintesc bine, era o babă ce se lăuda că poate să introducă ața în ac fără să aibă nevoie de ochelari după ce purtase ani în șir niște dioptrii. Vre-o șase ani a văzut bine. După ce o plecat mama cu tot cu nepoată-mea, baba se plîngea că nu mai vede de loc chiar și cu ochelari. N-a trecut mult și a murit. Am auzit că umbla pe la vrăjitori, sau că se ocupa chiar ea cu ceva lucruri necurate. Dar de ce vă interesează? Despre ea este vorba?
Atunci i-am spus s-o întrebe pe mama ei despre discuția pe care am avut-o eu cu ea.
A pus mîna pe telefon să sune în Elveția. Dar chiar atunci a apărut un client ce voia să-i arate casa, fiind interesat s-o cumpere.

Mi-am cerut scuze pentru deranj, promițînd că voi mai trece următoarea zi dacă nu lucram.
Și am lucrat, că-mi trebuiau bani să merg peste trei săptămîni din nou la Iași pentru a-mi ridica pașaportul. Am lucrat în continuare pînă am uitat de promisiune.
Beneficiarii sobelor îmi rămîneau datori, motivînd că încă n-au bani ca să mă plătească, dar se vor achita ei cumva, ceva mai tîrziu.
Eram deja pe la mijlocul celei de-a treia săptămînă și eu n-aveam bani nici de bilet de tren măcar pentru ducere. Într-un fel nici n-aveam de ce să mă grăbesc. Oricum nu aveam bani ca să pot ieși din țară. Pașaportul putea să aștepte la poliție pînă cînd mă duceam ca să-l ridic. Bine că era făcut. Cînd aveam nevoie de el, numai îl luam și plecam.
Costa destul de scump drumul dus-întors cu autocarul undeva în Europa. Și erai obligat să plătești inclusiv întoarcerea, altfel nu te lăsa să treci vama. Mai trebuia să arăți și 700 dolari la vamă ca să demonstrezi că ai de cheltuială, plus o rezervare la Hotel pentru cinci zile dacă nu aveai o invitație autorizată ca să fii cazat la cineva. După trei luni trebuia să te întorci în țară, și nu mai aveai voie să pleci decît după alte trei luni.
Cum nu îndeplineam condițiile, n-avea rost să mă frămînt.

În duminica din săptămîna aceea eram invitat din nou la familia aceea de pocăiți ca să mai facem studiu Biblic. Le-am spus și lor că ar fi trebuit să fiu Luni la Iași pentru ca să-mi iau pașaportul, dar cum n-aveam bani nici de tren, eram obligat să amîn pentru o dată viitoare.
-Cum să amîni așa o ocazie? îmi zice omul. Alții așteaptă luni în șir, plătesc și șpagă ca să facă rost de așa ceva, și tu să tărăgănezi? Dacă aș avea eu bani, ți-aș da ca să rezolvi problema asta. Dar nu am acuma. De unde știi ce se poate ivi cît de curînd? Afară altfel ești plătit. Nu vezi cîtă sărăcie este în țară? Nici eu nu mai stau mult pe aici. Îmi iau familia și plecăm unde-om vedea cu ochii. În țară nu-i de trăit.
-Zici dumneata, dar eu dac-aș avea aripi aș zbura pînă la Iași, dar cum nu am...
-Știi ceva? Hai să mergem pînă la o vecină aici în sat. Poate te ajută ea.
Mergem noi, deși nu înțelegeam cum putea să mă ajute altcineva. Gîndeam că imprumuta el ceva bani. Dar nu era acasă.

După ce am terminat cu studiul Biblic pe ziua aceea, voiam să mă retrag. Aveam tramvai din Ghioroc pînă la Arad. Omul zicea că merge și el cu mine pînă la Arad.
Linia de tramvai măsura 30Km circulînd prin sate.
Am luat noi bilete, le-am și compostat... Așteptam plecarea. Mai erau două-trei minute.
Deodată-l văd pe omul ce era cu mine că sare de pe scaun, mă ridică și pe mine, și coborîm val-vîrtej din tramvai exact cînd se pusese în mișcare. Alt tramvai mai era peste două ore.
Nici n-am apucat să întreb ce se întîmplă, că omul alerga, și eu din urma lui. Îl văd că se oprește lîngă o bătrînă ce era pe lîngă un chioșc de fructe. Intră în discuție cu ea. Cînd m-am apropiat și eu, aflu că ea era văduvă de veteran de război, și că avea dreptul la însoțitor atunci cînd se deplasa cu trenul undeva, pe orice distanță. Era dispusă să meargă cu mine pînă la Iași ca să mă ajute să-mi iau pașaportul. Era vecina pe care n-o găsisem acasă mai devreme.

La ora 19:00 eram împreună cu bătrîna în tren ca să circulăm toată noaptea pînă la Iași. Aveam locuri la clasa-ntîia. Lejer, curat, liniște și voie bună. Am lăsat și locul meu la dispoziția bătrînei care, mărunțică cum era, dormea destul de bine pe două locuri. Găsisem și eu trei locuri în compartimentul alăturat unde m-am întins ca să dorm.
Cînd am ajuns la Iași eram odihniți amîndoi.
Bătrîna zicea că o găsesc în gară cînd vin cu pașaportul, ca să ne întoarcem cu trenul de dupăamează la Arad.
Eu doar mi-am luat pașaportul de la poliție și m-am întors. Am prins rînd la casa de bilete și cu două ore înainte de plecarea trenului deja aveam locurile rezervate. Și trenul era tras la peron. Ne-am instalat în el, am mîncat merindele pregătite încă din Arad, și am trecut la programul de somn. Cînd mă mai trezeam, aveam de citit, sau pur și simplu priveam pe geam. Tot scoteam din buzunar pașaportul ce-mi plăcea atît de mult. Dar oare ce-oi face cu el? Unde mă voi duce? Cum voi face rost de bani pentru autocar? Dar era bun și pînă-n Ungaria dacă găseam ceva de lucru pe acolo. Aș fi fost mai bine plătit decît în țară.

Dimineață devreme eram din nou în Arad.
I-am mulțumit bătrînei cum am știut eu mai bine. Ea era bucuroasă că a putut să mă ajute.
Aș fi vrut să-i dau ceva bani după un timp, cînd primeam de la datornici. Dar cum datornicii îmi spuneau să mai aștept, amînam și eu să trec pe la bătrînă. Ea nu-mi cerea nimic, dar voiam eu să-i fiu recunoscător.
La familia de pocăiți nu mai mergeam, că munceam și duminica, doar-doar căpătam bani măcar să plătesc abonamentul la laptele pe care-l luam seară de seară de la cineva din sat care avea vacă.
Propietarul casei unde stăteam cu chirie, nu prea venea să mă vadă, deși locuia aproape. Nu avea pretenție decît să am grijă de casă, ordine prin curte, și să plătesc curentul consumat. El nu se plîngea de bani. Fregventa destul de des Germania. Dar de un timp, poate de un an, nu mai pleca pe nicăieri. Doar nevastă-sa pleca cu copiii venind înapoi din trei în trei luni. Și pleca iar fără să aștepte alte trei luni în țară. Nu cunoșteam motivul pentru care el era acasă.

Într-o zi vine el la mine ca să stăm de vorbă.
Avea un Mercedes în curte la mine parcat, iar altul mai nou îl folosea în circulație. Conducea el, măcar că era țigan fără școală. Mi se părea cumsecade. N-aveam ce să obiectez în privința lui. Se cunoștea că era frămîntat de o problemă. Îmi zice:
-Aș vrea să plec în Spania, dar mi-i frică de austrieci și de nemți că mă întoarce înapoi. Ai vrea să mergi cu mine ca să-mi conduci mașina pînă acolo? Te încumeți la drum lung?
-De ce nu. Merg oriunde cu mașina. Important este să corespundă tehnic și actele în regulă.
-Da nu te-am întrebat. Ai pașaport? că dacă n-ai te ajut eu.
-Am pașaport. Cînd vrei să plecăm?
-În cîteva zile. Numai să mă informez dacă pot trece de nemți sau de italieni. Dacă nu, va trebui să merg cu avionul. Tu ce zici, ajung în Spania fără probleme?
-Sînt convins că ajungi, și-ai să te și întorci. Dar de ce mă întrebi pe mine? crezi în ce spun eu? Ai aflat cumva c-aș fi prooroc?
-Nu, dar vorbesc țiganii prin sat despre tine că ai avea ceva de la Dumnezeu. De aceea am zis să discut și cu tine. Poate dacă mergi cu mine, am și eu noroc.
-Fii liniștit. Dacă e să te bazezi pe mine, eu te duc pînă în Spania numai să-mi asiguri și mie ceva de lucru pe acolo ca să cîștig un ban cinstit. Dacă mergi cu avionul, vei ajunge și te vei și întoarce. Cel puțin așa văd eu lucrurile.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:17

Străin și călător ~ Episodul 4

Nu știu cu cine s-o fi sfătuit, dar după cîteva ore mă roagă să merg cu el ca să-și cumpere bilet de avion. Simțea el că prezența mea ar ajuta la desfășurarea cu succes a tot ceea ce-și propusese, fără piedici.
Am mers împreună la o agenție, și găsindu-l în ordine, i-a vîndut biletul de avion dus-întors cu tot cu rezervare pe 5 zile la hotel undeva în Madrid.
El nu avea de gînd să se întoarcă degrabă dar nu avea încotro, trebuind să plătească și întoarcerea, așa după cum erau regulile vamale ale vremii.
În seara aceea l-am și dus la Aeroportul din Timișoara. De acolo un avion îl ducea la București, unde făcea escală, avînd legătură cu alt avion direct Madrid.
Cînd am ajuns acasă cu mașina lui, m-a sunat din Aeroportul Otopeni spunîndu-mi fericit că deja trecuse de vameși fără nici un fel de probleme, fiind deja în avionul de Madrid. Vroia să am grijă și de cealaltă casă pînă cînd se întorcea din Spania. Iar mașina să o țin încuiată în curte la el, și să i-o mai spăl din cînd în cînd.

După patru zile mă pomenesc cu el din nou acasă. Venise să mi se spovedească.
În Aeroportul din Madrid, poliția vamală îl ținuse sechestrat trei zile deoarece era în evidențele lor ca persoană non-grata și l-au ezpulzat înapoi.
Fusese prins la furat prin Germania cu un an în urmă și nu mai avea voie să intre în spațiul Shenghen timp de șase ani. În România dăduse șpagă peste tot să fie scos din evidența cărții negre, apoi reușind să-și facă un alt pașaport nou, a avut curajul să încerce vigilența europeană. Din evidențele europene nu fusese șters.
Totuși lui îi rămăsese în memorie ce-i spusesem eu. Ajunsese în Spania și se și întorsese.
Nu era supărat pe mine. Regreta că nu ținuse cont de ce-i spusesem eu. Mai bine nu alegea să fi mers cu avionul. Se speria singur cîți bani a putut să cheltuiască numai ca să mai meargă din nou la furat prin Europa. Dar faptul fusese consumat. De atunci trebuia să se orienteze spre alte activități specific țigănești, prin țară sau prin Ungaria.

Eu continuam să muncesc pe datorie, căpătînd doar multă experiență. În rest sărăcia se ținea scai de mine. Îmi luasem de-o grijă cu plecatul spre vest. La banii pe care puteam eu să-i strîng, logic și rațional, îmi era imposibil să ies din țară legal. Nici fraudulos nu mă gîndeam să ies. Dacă Dumnezeu voia ca să mă scoată din țară, știa EL cum. Eu nu știam. Dar eram convins că nu degeaba am intrat în posesia pașaportului atît de rapid, indiferent de faptul că am avut bani sau nu am avut.
Cînd am venit prima dată de la Iași, nu mi-o stat mie în putere ca să găsesc TIR-ul acela direct pînă la Arad. Numai că Dumnezeu l-o pregătit special. Eu doar am fost mînat la locul de întîlnire cu el. Șoferul ar fi putut să folosească ruta prin Vaslui, și nu prin Tîrgu Frumos, sau să nu fi oprit în dreptul meu. Putea să ia pe altcineva sau pe nimeni. Dar el a fost îndemnat de Dumnezeu să mă întîlnească și să mă transporte, altfel după logica omenească mi-ar fi trebuit cîteva zile să mă-ntorc la Arad fără bani și fără a folosi trenul.

Ce să mai spun de bătrîna aceea mărunțică, văduvă de veteran de război? Cum de o simțit ea îndemnul să mă ajute? La vîrsta ei de aproape 80 ani... Și n-o cunoșteam. Nici ea nu mă cunoștea pe mine. Dar Domnul o cunoștea. Și a fost nevoie și de un intermediar. Omul acela a văzut-o pe bătrînă din tramvai. Putea să privească în altă parte, sau să stea cu ochii închiși. Nu a făcut ce a vrut el. Privirea lui a fost dirijată exact acolo unde Dumnezeu hotărîse să fie bătrîna. Nici bătrîna nu făcuse ce voia ea. Ea nu trebuia să fie găsită acasă, tocmai ca să fie găsită la chioșcul acela. Așa era mai palpitant. Dacă am fi găsit-o acasă, n-ar mai fi fost o surpriză pentru mine. Și poate că acasă la ea n-ar fi acceptat. Discuția trebuia să aibă loc doar în fața chioșcului acela. Nicăieri în altă parte. Era opera Domnului. EL ne-o adunat acolo. Și bătrîna nici măcar n-o stat pe gînduri. Nu ceruse nici bani. Dar ea trebuia să mă ducă și să mă aducă de la Iași cu tot cu pașaport. Nimeni altcineva. Așa pregătise Dumnezeu.
Eu cu de la mine putere n-aș fi reușit să-mi fac pașaport în condițiile știute.

Pentru cine nu știe, foile de drum pe care le avea bătrîna erau gratuite inclusiv și pentru însoțitor. Și eu nu știam nimic pînă la ora aceea. Mulți bătrîni preferau să călătorească numai ca să primească jumătate de preț de la însoțitorii care se ofereau singuri ori erau căutați chiar de bătrîni prin gări mari pentru distanțe cît mai lungi cu putință. Dar bătrîna mărunțică nu voia nimic. Pur și simplu fusese deacord să se tragă cu trenul, și să nu doarmă două nopți acasă. Simțea ea că trebuie să-mi facă un bine.

Știam precis că Dumnezeu nu de-aiurea mă înzestrase cu pașaport. De aceea așteptam fără a avea nimic plănuit. Aveam să mă minunez și eu de felul cum lucra Dumnezeu.
De murit nici nu mai încăpea discuție. Mort n-aveam ce face cu pașaportul. Deci rămîneam viu. Și era necesar să muncesc pentru a avea antrenament, nu pentru bani.
Dumnezeu îmi demonstrase cu prisosință că pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul pe acest pămînt nu era neapărată nevoie să am și bani. EL mă poate duce oriunde chiar dacă nu am bani. De aceea mă așteptam la ceva deosebit. Dar oare unde avea să mă ducă? Și cum?
Speram să nu mai am parte de un coșmar asemănător cu cel pe care l-am avut în Polonia.

Timpul trecea nemilos și eu munceam pe gratis cu speranța că voi căpăta și banii cîndva.
Primind un apel telefonic de la cineva din altă localitate, m-am dus să negociez cu cel căruia urma să-i dărîm o sobă și să-i fac alta. Aveam notată adresa lui.
Căutînd fără hartă, mai întrebam de oameni, dar parcă mă rătăcisem. Mai nimeni nu știa strada cu pricina. Cineva mi-a dat de înțeles că s-ar putea să fie o farsă, iar cel ce mă sunase rîdea de mine. Oare cine să fi fost? Sigur era cineva care mă cunoștea. Și aștepta ca să mă întorc și să-i povestesc cum am pierdut o zi degeaba. Atunci ar fi rîs și mai cu poftă.
Eram hotărît să nu spun nimănui. Nu voiam să rîdă nimeni de mine. Chiar aveam să mint că mi-am luat o zi liberă să mă odihnesc.

Undeva pe un perete mare era scris cu litere uriașe ,,Transport internațional de persoane".
În parcarea din față erau două autocare; unul mai mare și altul mai mic.
Avînd timp berechet, mi-am zis: -Ce-ar fi să mă interesez ce condiții trebuie să îndeplinesc ca să ies și eu din țară? doar așa ca să mă informez, măcar să știu și eu, fără intenția de a încerca. De împrumutat nici nu mă gîndeam. Nici nu știam de la cine să cer. Dacă ceram de la țigani, trebuia să dau înapoi ori dublu, ori cu dobîndă grasă. Nu. Mai bine nu mă încurcam. Și ce dacă aflam? Îmi făceam inimă rea de pomană. N-avea sens ca să mă informez. Nu mă încălzea cu nimic dacă aflam. Doar îmi încărcam memoria cu încă ceva care nu credeam că mi-ar fi de vre-un folos. Totuși m-am așezat pe o bancă să-mi odihnesc picioarele. Vedeam autocarele. Dar oare de ce nu erau în circulație? Eram curios să văd ce scrie pe afișul din parbrizul primului autocar. Măcar vedeam și eu pînă unde avea traseul.

Un tip bine, văzîndu-mă prin apropiere, strigă la mine:
-Ai venit mai devreme? Unde-ți sînt bagajele?
Mă confunda cu cineva. Cînd ajung lîngă el îi zic:
-Eu doar sînt în trecere. Nu plec nicăieri. Doar am vrut să văd pînă unde merg autocarele.
-Vrei să mergi la Castellon? Mai am un loc liber.
-Nici vorbă. Aș fi vrut eu să mă informez ce condiții trebuie să îndeplinesc ca să ies din țară dar am renunțat.
-Păi dacă ai pașaport, 300 de dolari biletul, și 700 dolari ca să arăți la vamă, și mîncare pentru drum, te iau chiar acum.
-Pașaport am eu, dar n-am banii și nici mîncare. Și-apoi nu plec eu azi. Cînd oi face rost de bani te anunț. Oricum durează. La cît cîștig eu, nu cred să plec mai devreme de 10 ani.
-Eu cred că pleci chiar azi, numai să vrei.
-Vreau eu, dar dacă n-am cu ce plăti...
-Hai nu te mai codi atîta. O să-ți pară rău dacă pierzi trenul ăsta?
-Da mata chiar nu înțelegi că nu am banii. Îmi pare rău, trebuie să merg acasă.
-Te mai întreb pentru ultima dată; Mergi azi sau nu?
-Cum n-aș merge dac-aș avea bani? Da dacă nu-i am...

Tipul mă trage lîngă el și-mi șoptește la ureche:
-Tu știi să taci și să ții un secret?
-Cum să nu.
-Vorbesc acuma cu șoferii mei. Te vor duce acasă. Te vor aștepta ca să-ți faci ceva bagaje. Te urci cu ele în autocar și vii pe aici ca să-ți dau ceva bani și măncare. Te duc gratis la Castellon, sau oriunde vrei tu în Europa. Și să nu mă refuzi că te și bat.
Am făcut niște ochi cît cepele. Oare mă cunoștea omul acela? Nu cumva își bătea joc de mine? Dar el chiar vorbea cu șoferii spunînd că sînt protejatul lui și că să nu cumva să se poarte urît cu mine pe tot traseul. Asigura el banii pentru arătat la vamă, mă trecea și pe listă ca să fie totul în ordine... Șoferii ascultau de el, pentru că el era patronul.
M-au dus acasă, m-au așteptat pînă mi-am umplut două genți de voiaj, și ne-am întors.
Patronul pregătise o grămadă de Euro mărunți. Nu știam cîți erau acolo.
Nevastă-sa pregătise o geantă mare cu merinde (pîine, kaizer, brînză, zacuscă, coca cola, fanta, borsec, fructe diverse, compot, usturoi, ceapă, șervețele și scobitori).

La ora 14:00 trebuia să fim la autogara din Arad ca să urce și restul persoanelor.
Autocarul era cel mic de 24 locuri, fiind condus de doi șoferi ce se schimbau la fiecare 4 ore de condus. Se cunoștea că aveau ceva experiență de cînd tot străbăteau Europa.
La autogară a trebuit să cobor din autocar, ca să urc împreună cu ceilalți călători în două microbuze de cîte 12 locuri fiecare. Trebuia aplicată o strategie pentru trecut granița.
Microbuzele doar ne treceau granița la unguri. Eram dăscăliți să zicem fiecare din noi că mergem doar pînă la Szeged, și că ne întoarcem pînă seara. În felul acesta nu era necesar să arătăm la vamă dovada că avem asigurată cazarea pe timp de 5 zile.
Dacă am fi trecut granița în autocar, nu eram crezuți că mergem doar pînă la Szeget la piață. Dar odată trecuți la unguri făceam transbordarea. [Autocarul trecînd granița gol]. Iar microbuzele se întorceau goale inapoi pe la altă vamă.

Cînd am ajuns la Pecica, aflăm că în Vama Nădlac era inspecție de la București. Era imposibil să trecem pe acolo. Patronul fiind deja în Vamă, cunoștea destui vameși, numai că fiecare dădea din umeri, nepromițînd nimic. Se căuta altă soluție ca să fim scoși din țară.
Singura posibilitate era să trecem pe la Turnu sau pe la Cenad. Dar și acolo putea fi inspecție. Pînă ce s-au dus tratative prin telefon cu ,,obsevatorii,, ce stăteau de formă acolo sub acoperirea c-ar schimba valută la negru ori c-ar fi fost vînzători ambulanți de cartușe de țigări, a trebuit să mai așteptăm.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:18

Străin și călător ~ Episodul 5

După un timp de incertitudini, s-a ales vama Turnu. Aici nu era aglomerat ca la Nădlac. Probabil încă nu cunoștea lumea despre noile puncte de frontieră proaspăt deschise.
De cum am ajuns, am intrat direct în vamă. Mai întîi a trecut autocarul gol.
Ca să nu se prindă vameșii de figură, am păstrat o distzanță de un sfert de oră pînă la apariția celor două microbuze. În perioada asta, alte mașini nici c-au intrat în vamă. Așa că vameșii au intuit motivul pentru care autocarul trecuse gol. Călătorii din cele două microbuze erau exact cît numărul de locuri avea autocarul.
Toate pașapoartele au fost adunate de la toți de către unul din șoferii autocarului care mergea și el în unul din microbuze.
Trebuie să specific; microbuzele erau închiriate. Pe vremea aceea se făcea ,,Maxi Taxi,, prin oraș, sau mergeau prin sate înaintea autobuzelor regulate. Au fost luate din autogară. Parte dintre ele aveau clienți chiar și pentru Szeget în Ungaria. Deci n-ar fi fost ceva ieșit din comun.

Vameșii români au fost mituiți ușor, lăsîndu-ne să trecem relativ repede după ce am arătat banii de cheltuială.
La vama ungurească a fost nevoie de o strategie teatrală. Cum eu eram chiar pe unul din locurile din față, în al doilea microbuz, am văzut ce se întîmpla între cele două microbuze oprite în vamă la distanță de maxim 1m unul în spatele altuia.
Șoferul autocarului care pusese stăpînire pe pașapoartele noastre, devenise și reprezentantul călătorilor din cele două microbuze. Numai el știe ce-o fi discutat cu vameșul care a vrut să ne vadă pe toți, și să arătăm fiecare din noi cîte 700 dolari. În final, vameșul, a trebuit să fie ,,uns,, ca să ne lase să trecem.
Reprezentantul nostru, îl cheamă pe vameș între cele două mașini, și se face că privește în partea opusă întorcîndu-se cu spatele la vameș. Dar cum ținea o mînă la spate, vameșul văzuse că avea o bancnotă de 100 dolari. Se întoarce și el cu spatele, ca și cum nici n-o băgat de seamă, dar cu o mînă căuta să prindă bancnota. Au stat așa spate în spate pînă cînd s-a făcut tranzacția fără să fie văzuți de camerele de luat vederi.

Așa am trecut și de vama ungurească.
Cînd am ajuns într-o parcare unde ne aștepta autocarul, am părăsit microbuzele.
Cei 700 dolari a trebuit să-i înapoiez la șofer. Și nu numai eu. Au mai fost destui cărora l-i s-au împrumutat bani de arătat la vamă.
La granița cu Austria nu mai era nevoie de arătat. Acolo se spunea că doar tranzităm și că mergem mai departe.
Pînă la Szeget, am mers pe lîngă granița cu România pe drum județean.
De la Szeget, am mers pe autostradă (autopay), trecînd pe la marginea Budapestei, apoi pe la Ghyor, apropiindu-ne de granița cu Austria.
Coloanele de mașini pe care le văzusem la vămile Ucraynene, le-am văzut și aici. Diferența era că mașinile nu se mișcau chiar ca melcul, și nu era iarnă.
Cam în două ore jumate, ne-a venit și nouă rîndul să intrăm în vamă.
Vameșii nu mai puteau fi mituiți. Cine avea probleme, nu era lăsat să treacă.

Chiar și din autocarul nostru au fost coborîte patru persoane ce n-au fost acceptate să tranziteze Austria. Eu doar priveam la ei cum erau triști. Aveau să se întoarcă pe cont propriu în țară. Banii pe care-i dăduse pe excursia pînă-n Italia nu-i mai căpătau înapoi. Ei cunoșteau riscul încă din țară. Probabil că și lor l-i se aplicase ștampila de ,,persoană non-grata". Cine știe ce-or mai fi făcut ei prin Europa.
De mine nu s-o legat nimeni. Eu am trecut de filtrele vamale senin, chiar vesel.
Șoferii ne-au explicat că pașapoartele noastre rămîneau la ei pînă la destinație. Cum ei nu știau pînă unde merg, m-au întrebat. Dar nici eu nu știam. Le-am spus că merg pînă la capăt. Oricum nu știam unde putea fi capătul. Ce știam eu unde se afla Castellonul? Bănuiam că undeva prin Europa, poate că prin Italia o fi vre-un castel ceva, gîndeam eu.
Așa de precipitată a fost plecarea încît nici n-am avut timp să privesc pe hartă, ca să am o imagine a traseului pe care urma să-l parcurg. Și nici n-am întrebat pe șoferi, ca să nu se prindă că eram novice.

Am avut timp să meditez la cît de minunat lucra Dumnezeu. Nici eu, și nici patronul acela nu ne-am făcut vre-un plan dinainte stabilit. Eu fusesem împins în localitatea aceea cu ajutorul unei farse. Cel care mă sunase la telefon voia doar să se distreze pe seama mea. Nu avea el de gînd să-mi facă un bine. Dar Domnul a transformat tot răul în bine. Citisem eu undeva în Biblie acolo unde scrie că EL transformă și blestemele în binecuvîntări.
Dar chiar și patronul, cine știe ce imbold interior primise brusc de se hotărîse așa de-odată să fie atît de mărinimos pentru cineva pe care nu-l văzuse niciodată. Și nu vroia nici o răsplată. La destinație nu-mi asigura nimic. Nici cazare, nici servici. Cine știa unde aveam să dorm și cum îmi voi putea cîștiga existența? Era greu de anticipat. Chiar așa. Oare cîți bani mi-o fi dat? Bănuț cu bănuț am numărat din grămada aceea de mărunți. Erau doar 25 euro. Prima dată cînd aveam și eu monede europene. Dar oare ce valoare or fi avînd?

După ce am trecut pe sub Viena minunîndu-mă de tunelurile atît de plăcut luminate, a trebuit să mai și dorm. De fapt m-a prins somnul fără veste. Mă trezeam cînd se mai făcea cîte un popas la vre-o benzinărie.
La Milano și Torino au coborît cîteva persoane. Dar ele nu căpătau pașapoartele pînă nu cotizau la șoferi cîte 40-50 euro. Eu mai mult de 25 euro n-aș fi avut de unde să le dau cînd va trebui să-mi recuperez pașaportul. Așa își mai rotunjeau și ei veniturile. Motivau că datorită iscusinței lor am trecut vămile de la români, unguri și austrieci. Știau că nu mai era nici o vamă pînă la intrare în Spania.
Aflînd de toate astea mă gîndeam că în curînd va trebui să cobor și eu. Castelul acela no fi mai departe de Italia. Dar cînd m-am văzut prin Franța aveam de gînd să-i întreb pe șoferi dacă nu cumva or fi uitat de mine să mă lase pe unde era castelul imaginat de mine.

Tocmai mă trezisem dintr-o altă porție de somn. Simțeam că ceva urma să se întîmple.
Autocarul oprise undeva într-un oraș. Șoferii negociau cu niște țigănci ce trebuiau să coboare și n-ar fi vrut să cotizeze. În final au ieșit mergînd în spate ca să-și ia bagajele. Am coborît și eu iute să văd dacă gențile mele de voiaj mai erau pe acolo. Am apucat să văd chiar înainte de a se închide ușile portbagajului că gențile mele nu mai erau la locul unde le pusesem eu. Ele erau jos împreună cu bagajele țigăncilor care se și grăbeau să le ia la spinare.
Atunci am pus mîna pe ele zicîndu-le că nu sînt ale lor, arătînd că scrisesem cu pixul numele meu, undeva pe o margine întoarsă. Și ele care se jurau că erau bagajele lor n-au mai avut cum dovedi, dînd din colț în colț că și ele ar fi avut asemenea genți identice etc, etc.
Oare cum de simțisem eu că ceva urma să se întîmple, și de ce nu coborîsem cînd au coborît celelalte persoane la Milano și la Torino? Dor și atunci coborîseră niște țigănci. Dar atunci nu era cazul, pentru că nimeni n-avea să se atingă de bagajele mele.

Cum ne apropiam de granița cu Spania, șoferii au preferat să nu mai folosească autopista. Știau precis că la graniță am fi avut probleme.
Părăsind autopista, drumul era foarte bine asfaltat, dar cum mergeam prin munți, ca să traversăm Pirineii, erau și multe serpentine strînse, de amețeam învîrtindu-ne. Dar așa am ajuns în Spania fără a intra în contact cu poliția de frontieră, negăsind nici o vamă în drumul nostru.
A mai coborît cineva la Barcelona pe la miezul nopții.
Rămăsesem doar cîteva persoane în autocar.
La ora 4 dimineața, încă era întuneric. Șoferii au spus că am ajuns. În timp ce se strîngea cotizația de la ceilalți, pe mine m-o luat deoparte ca să-mi înmîneze pașaportul fără să vadă ceilalți că nu cotizam. Eu eram absolvit de cotizație.

Acolo era Gara Castellon. Dar era dedesubt că nu se vedeau liniile de tren. Și la ora aceea încă nu se deschisese. Ce să fi făcut eu acolo? Deasupra era autogara. Mai erau oameni ce dormeau pe niște bănci. Nu voiam să rămîn acolo. Dar unde, că șoferii mergeau în oraș ca să se odihnească la apartamentul unde erau cazați. Eu n-aveam loc acolo.
M-au lăsat totuși undeva într-un parc. O femeie în vîrstă cu feciorul ei, au coborît odată cu mine. Erau de mult timp în Castellon. Aveau casa lor. Dar nu puteau să mă ia la ei. Doar mi-au arătat că în apropiere era o biserică ortodoxă românească, și că fiind Duminică, urma să fie slujbă, și se adunau români. Trebuia doar să aștept ca să se deschidă. Ziceau ei că se va găsi cineva care să mă ajute, dar aflînd că nu aveam decît 25 euro, nu credeau că voi fi primit în gazdă la cineva. Ar fi trebuit cel puțin 100 euro pentru un pat într-o cameră pe timp de o lună.

Parcul era luminat foarte bine. Rămas singur în parc, m-am dus să văd unde era biserica, tîrîind gențile acelea grele după mine. Măcar de ar fi avut roți, dar nu aveau. Parcă erau mai grele decît cum erau cînd le umplusem. Și nu vedeam biserica nicăieri. Mi-o imaginam cu turle, cu clopotniță, impunătoare... Ar fi trebuit s-o găsesc. Doar mi-au arătat că era la 100m după colț. Doar nu era ascunsă în pămînt... Blocurile erau de 4 etaje, și ar fi trebuit să o zăresc pe undeva, că era destul spațiu printre ele. Cît m-am învîrtit eu pe acolo vre-o oră, nici c-am dat de biserică. Măcar dacă nu căram și gențile care erau atît de grele.
M-am așezat pe o bancă obosit. În fața mea era un bloc cu 4 etaje. La parterul blocului erau niște obloane trase care se deschideau de jos în sus. Dar și la celelalte blocuri erau obloane la parter. Deasupra lor mai scria cîte ceva. N-avea rost să mă chinui a citi, că oricum nu știam ce scria într-o limbă necunoscută. Probabil erau ceva magazine

Dar oare la blocul din fața mea ce fel de magazin o fi fost? Sau poate era un garaj... Dar nu. Mai bine mă informa ce era scris deasupra. Și ce dacă nu înțelegeam. Măcar mă acomodam cu felul lor de a scrie. Literele erau ca și ale noastre. Și erau doar două rînduri de scris. Nici nu era necesar să mă deplasez pînă mai aproape. Vedeam destul de bine de unde eram. Primul rînd scria: ,,Iglesia Ortodoxa Rumana". Iar dedesubt scria... scria pe românește ,,Biserica Ortodoxă Română". Și de ce scria pe bloc? Blocul era bloc, dar unde era Biserica? Sau poate era doar un birou de informații la parterul blocului. Și dacă scria pe românește rezulta că în timpul zilei aș fi găsit pe cineva acolo care să mă înformeze pe românește unde era biserica. Oare cînd avea să deschidă?

La orizont se iveau zorile dimineții. Și era atît de cald... Bine că știam unde era biroul acela. Acum puteam să mă duc din nou în parc, liniștit.
Auzi tu... să mă așez eu pe bancă exact în fața blocului unde era scris despre biserică... Și trecusem de vre-o cîteva ori pe acolo fără a da importanță.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:18

Străin și călător ~ Episodul 6

Părea că timpul se scurgea alene. Nici nu putem să dorm pe baca din parc. Dacă adormeam nu mai puteam avea grijă de bagaje. Mi-am scos ceva de mîncare. Pe lîngă mine treceau oameni care vorbeau într-o limbă necunoscută. Așteptam să se facă ora 8:00, gîndind că era posibil să se deschidă biroul acela. Și nu trebuia să mă prezint prea devreme. Dar pe la ora 8:30 n-am mai avut răbdare. Încă nu era deschis. Trebuia să mai aștept.
Revenind pe la ora 9:15 era deschis. Deja erau niște oameni care așteptau în față. Îmi părea rău că nu prinsesem rînd. Cine știe cît mai aveam de așteptat. Dar nu. Se auzea un cor așa cum se cîntă în biserică. Erau niște difuzoare. Un om slab, plăpînd, cu barbă mare, trebăluia făcînd ordine printre lumînările aprinse la morți și la vii. În interior se putea vedea decorul ca în interiorul unei biserici, cu icoane... iar după un colț ar mai fi fost suficient spațiu. Mi-am dat seama că nu era birou, ci chiar biserica. Oamenii veniseră că urma să înceapă slujba.
Preotul se afla deja în altar, iar dascălul cînta la strană. Și lumea se aduna.

Gențile mele de voiaj erau afară, lîngă un panou publicitar unde se putea afișa în românește ofertele de cazare și de muncă. Numai că nu era nici un anunț.
Vre-o trei oameni au intrat în discuție cu mine:
-La cine ai venit? eram întrebat.
-Deocamdată nu cunosc pe nimeni.
-Dar bani ai de chirie și de mîncare măcar pe vre-o două-trei luni? Acte ai?
-Nu. Bani n-am decît 25 euro. Am actele la mine; buletinul și pașaportul.
-Dacă n-ai acte spaniolești, nu reziști. Cu 25 euro nu faci nimic. Nici chirie nu poți să plătești. Unii mai cer și fianță pe o lună, sau două, înainte. Servici deasemeni nu găsești fără acte. Nu te ia nimeni la lucru dacă nu ești înscris la ,,Seguridad Social". Amenzile sînt prea mari ca să riște careva. Mai bine te întorci în țară, și cînd ai ceva sigur aici, vii din nou.
Altul mă întreba de unde sînt din țară. Dacă cunoșteam pe nu știu cine. Cu cine am venit.

Chiar nu știam cu cine venisem. Nu notasem nici telefon, nici adresă, nici nume.
La varianta întoarcerii nu mă gîndisem. În fond pentru ce m-aș mai fi întors? Pentru banii de la datornici? Slabe speranțe că i-aș mai fi căpătat. Atît doar că mă mustra gîndul că nu apucasem să plătesc un rest din abonamentul la lapte. Și mai rămăsese destule lucruri la casa aceea unde locuisem. Aveam mulțumirea sufletească pentru că plătisem în avans pentru curentul electric, poate pentru jumătate de an anticipat. Dar dacă nu găseam nimic de lucru și nici cazare, unde-i găseam eu pe cei care m-au adus, ca să mă întorc cu ei înapoi? Și nu credeam că m-ar mai fi luat pe gratis. Ei și-au făcut datoria să mă aducă gratis în Spania așa cum stabilise patronul. Pentru întoarcere, patronul nu le zisese nimic. Poate că dacă mă rugam de ei... dar unde să-i găsesc? Oricum nu avea sens să mă mai gîndesc la întoarcere. Mai rău decît îmi fusese în țară nu credeam că ar fi putut să-mi fie și-n Spania.

Slujba din biserică era în toi. Se adunase multă lume înăuntru. Era postul Sfintei Marii. Se făceau pomene pentru cei morți. Cum încăperea nu era inaltă, fumul de lumînări era inhalat de cei prezenți la slujbă. Bine că nu intrasem înăuntru. Și-așa eram nebărbierit, cu ținuta vestimentară șifonată... Cineva îmi spusese să iau legătura cu preotul. El mai avea ceva cunoștințe printre enoriașii vechi cu stare materială mai bună. Parte dintre ei aveau Emprese (Societăți), și dacă voiau, mai luau la muncă și fără acte, așa la negru.
N-aveam nici un îndemn ca să intru în biserică. Preferam să rămîn afară chiar pînă se termina slujba. Dacă era să discut cu preotul, cînd ieșea din slujbă puteam sta de vorbă. Dar el n-avea să iasă oare pe altă ușă? Dacă-l pierdeam, nu-l mai găseam decît în următoarea Duminică. Totuși știam un lucru. Ce era pregătit pentru mine de către Dumnezeu nu putea să nu se împlinească. Dacă Dumnezeu pregătise să discut cu preotul, aveam să discut indiferent de piedici. Dacă nu, traseul avea să fie altul. Și simțeam că preotul n-avea nici un rol în cazul meu. Deci trebuia să apară altcineva care să mă ajute. Dar cine?

Era aproape de ora 12:00, iar slujba se termina cam pe la ora 14:00.
O fată tînără și foarte înaltă se grăbea să vină la slujbă. Chiar o vedeam alergînd. Era singură. Înainte de a intra în biserică dă cu ochii de mine, și mă întreabă:
-Vrei ajutor? Pot să te ajut cu ceva?
-Nu știu cine m-ar putea ajuta în cazul meu.
-Eu vreau să te ajut, numai să-mi spui cum.
-Parcă eu știu cum? Aș vrea un loc de muncă și altul de cazare.
-Bine. Hai că dau eu niște telefoane. Ai bani de chirie?
-Numai 25 euro.
-Aoleu! Să nu mai spui la nimeni că n-ai bani, că nu te primește în gazdă. Să vedem, poate nimerim pe cineva care nu-ți cere banii înainte. Între timp găsești ceva de lucru și-ai să te achiți tu. De obicei se cer banii anticipat. Dar cu puțin noroc...

Începe ea să sune la vre-o 7-8 numere de telefon, vădit grăbită că întîrziase la slujbă. Cineva îi dăduse de înțeles că ar fi deacord să mă primească. Era o prietenă de-a ei proaspăt căsătorită ce se mutase de curînd într-un apartament în Almassora, aproape de Castellon. Avea o cameră pe care o putea închiria. Cînd se termina slujba urma să mergem cu un autobuz pînă acolo. Deci trebuia să aștept terminarea slujbei.
Fata m-a lăsat acolo afară, intrînd în aglomerația dinăuntru. Vroia să ajungă în față ca să dea și un pomelnic la preot. Înainta destul de greu făcîndu-și loc cu coatele. La un moment dat am pierdut-o din vedere. Și doar o vedeam că era cea mai înaltă dintre toți oamenii.
După cîteva clipe numai ce văd că ea era adusă afară de către niște femei. Era leșinată. Căzuse acolo printre oameni. Cum aveam o sticlă cu apă, am stropit-o pe față de și-a revenit.

Cînd m-a revăzut după starea ei de leșin, aflase pentru ce venise la biserică. Nu pentru slujbă. Nici pentru pomelnic. Venise special pentru mine. De aceea nici n-o mai rămas. Mi-a luat una din genți îndemnîndu-mă să o urmez. Am așteptat autobuzul pentru Almassora. În stație mi-a povestit că ea nu avea de gînd să meargă la biserică, că venea din an în paști, dar în ziua aceea se trezise foarte tîrziu destul de agitată că nu ajungea la timp la biserică. Luase un taxi ca să mai prindă ceva din slujbă. Și ea care nu se grăbise niciodată pentru slujbă. Acum deodată simțise că era în criză de timp. Și nici nu era în stare să renunțe. Mergea ca teleghidată că se minuna și ea de ce atîta grabă cînd putea să programeze pe altă duminică.
În timpul leșinului cineva îi spusese ca să nu mai stea la slujbă și să continuie în a mă ajuta pe mine. Dar nu știa cine, și de ce o îndemna așa.

Autobuzul ne-a lăsat destul de departe de blocul unde trebuia să ajungem. Am mai mers pe jos încă un Km. La interfon simțise ea că ceva nu era în regulă cu vocea prietenei ei care ne deschisese intrarea în casa scării. Cred că era pe la etajul 3. Ne așteptau. De cum am intrat și-au cerut scuze că ea luase hotărîrea de una singură fără a se consulta cu soțul ei care nu voia chiriași absolut de loc. Chiar se gîndea să sune pentru a nu mai bate drumul de pomană pînă la Almassora. Dar dacă nici soțul ei nu venise mai devreme acasă, pentru a se consulta cu el... Plus de asta, știa de venirea noastră după terminarea slujbei, ori noi am venit mai devreme.
Am intrat totuși la baie cît să dau cu apă pe ochi, ca apoi să ieșim tot așa cum intrasem. Dar era greu de imaginat unde aveam să mergem. Fata avea altceva în program dupăamează și nu putea să mai mă ajute mai mult de atîta. De aceea m-a lăsat în apropiere de un ,,Locutorio telefonico". Zicea că acolo veneau români ca să sune în țară cam după ora 17:00. Poate printre ei se va afla cineva care să mă ajute. Ea făcuse tot ce putuse. Acolo unde stătea ea în gazdă nu era loc și pentru mine. Și erau numai fete. Dacă mai afla ceva între timp, aproape de miezul nopții avea să mai treacă pe la ,,Locutorio" să mă caute. Dacă nu...

Rămas singur, ce puteam eu face pînă la ora 17:00? Trebuia să stau locului vrînd-nevrînd.
Banca pe care mă așezasem era oarecum de partea cealaltă a străzii la vre-o 20-25m distanță. Vedeam ,,Locutori-ul" cum era închis cu oblonul tras. Aveam de așteptat mai bine de două ore pînă să deschidă. Și eram nespălat... picioarele le aveam umflate după atîta drum. Așa m-aș fi schimbat cu alte haine curate... Dar unde să mă dau la dos cu tot cu bagaje? Trebuia să mă mai suport așa încă ceva timp. Dar oare cît?
Vorbeam cu Domnul și-I spuneam: -Doamne dacă m-ai adus aici, nu m-ai adus ca să mă și întorci. Și chiar de-aș vrea, nu știu cu cine mă voi întoarce. Sînt complet derutat. Ce vrei să faci cu mine? Îmi trebuie ajutor. Cînd l-ai dus pe Ilie în pustie, Tu ai poruncit corbilor să-i aducă de mîncare. Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, poruncește și acum cuiva ca să vină să mă ia de aici, acolo unde ai pregătit Tu. Nu mă mai ține așa, că mă simt atît de obosit!

Auzeam deslușit cum o voce mă îndemna să mă bărbieresc. Cum să mă fi bărbierit în mijlocul străzii fără apă, fără oglindă... Dar vocea insista să mă bărbieresc neîntîrziat. Dar de ce atîta grabă că puteam să mă bărbieresc și cînd era noapte ca să nu mă simt jenat de trecătorii ce mă puteau vedea. Totuși trebuia să mă bărbieresc cu toată rușinea. Aveam big nou și doar aveam experiență în a mă bărbieri pe uscat... Lumea care trecea, chiar dacă mă privea, nu mă întreba motivul pentru care foloseam o oglindă invizibilă.
N-au trecut 10 minute de cînd terminasem a mă bărbieri că văd un tip mare, musculos, care se cunoștea că o fi făcînd haltere la viața lui sau ceva sport de performanță ori culturism. Părea nervos. A trecut prin fața mea să-și ia, de la un tonomat din apropiere, o coca cola rece. Apoi cu cticla în mînă s-o mai învîrtit încă de două ori în jurul meu pînă cînd s-o hotărît a se așeza la capătul opus al băncii pe care eram eu așezat. Privea cu interes gențile mele.

-Observ că ai venit acuma din țară, imi zice, intrînd în discuție cu mine. Cunoști pe cineva pe aici? Ai vrea să suni pe cel la care ai venit? te ajut eu cu telefonul mobil.
-La Cine am venit eu, nu cred că are nevoie de telefon.
-Mie să nu-mi spui... Aici fără telefon ești ca și mort. Nu poți lua legătura cu nimeni.
-Ba, eu pot ține legătura cu Cel la care am venit aici, fără telefon.
-Și-atunci de ce te afli aici lîngă ,,Locutorio"?
-Păi am înțeles că vin români pe aici să sune în țară, iar eu am nevoie de gazdă. Aștept pe cineva care să mă ia acasă și să-mi asigure cazare, că n-am unde dormi la noapte.
-Și eu dacă vreau să-ți pun telefonul meu la dispoziție, de ce mă refuzi? Sună-l de pe telefonul meu ca să vină să te ia. De ce să aștepți pînă deschide ,,Locutorio"?
-N-am pe cine suna aici. Vine el fără să-l sun.
-Dar spune-mi și mie cine-i, poate-l cunosc. Și dacă-l cunosc, te duc eu la el.
-Nu-i exclus să-L cunoști. Dar nu știu cum mă vei duce la EL.
-Hai nu mă mai fierbe atîta. Spune-mi cine te-a trimis din țară și cine te așteaptă aici dacă nu cumva este secret. Eu doar vreau să te ajut.
-Isus Hristos m-o trimis din țară, și tot EL mă așteaptă și aici.
Mă privea cu atîta mirare... poate credea că nu sînt în toate mințile.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:19

Străin și călător ~ Episodul 7

A urmat o discuție despre credință vre-o jumătate de oră, în care-i dădeam de înțeles că Dumnezeu nu mă adusese degeaba în Spania și că tot El pregătise și oamenii ce trebuiau să mă ajute. Eu doar mă supusesem traseului impus de EL. Nu cu de la mine putere venisem eu în Spania. Nimeni nu se poate împotrivi voinței Domnului. Deci nu făcusem voia mea, ci făcusem voia Domnului. Așa că tot EL urma să-mi poarte de grijă. Eu nu știam cum.
Cînd am început a-i povesti despre fata care m-a adus la Almassora, cum nu se putuse stăpîni de a veni la biserică, mi-a zis:
-Dacă ea nu venea la biserică, nu ne întîlneam noi aici. Hai să megem la mine acasă, măcar că n-am loc de încă cineva. Am toată casa închiriată. Am patru camere, și voi găsi eu unde să mai așez un pat și pentru tine. Te voi ține măcar cinci zile pînă se lămuresc lucrurile. Pe drum îți voi povesti de ce am venit eu aici la ,,locutorio" cînd aveam un altul mult mai aproape.

Mi-a luat amîndouă gențile cu atîta ușurință de ziceai că-s niște fulgi în mîinile lui.
-Priveam la televizor (incepuse el să-mi povesteascî în timp ce mergeam) și brusc mi-a trecut prin minte că trebuie să-l sun pe neotul meu din țară ca să-i zic ceva important. Cînd m-am uitat la ceas am văzut că era cinci și un sfert. Chiar mă gîndeam cît de repede trecea timpul. M-am îmbrăcat la iuțeală ca să prind o cabină liberă la locutorio. O să vezi cît de aproape de casă este. Vom trece pe lîngă el. Dar cînd am ajuns acolo eram indignat că-l găsisem închis. Doar trebuia să deschidă la ora cinci. Și era interesant că nu vedeam nici oameni care să aștepte deschiderea. N-am așteptat nici eu. Știam că voi găsi locutorio ăstalalt deschis, măcar că-i așa departe de mine. Simțeam că trebuie să ajung repede aici. Și am ajuns. Imaginează-ți cît de supărat eram cînd am văzut că și aici era închis. Și mă grăbeam atît de tare. Chiar îi certam în gînd pe cei de la locutorio că nu deschideau la timp. Niciodată nu întîrziau în a deschide, și tocmai acuma cînd mă grăbeam eu, le găseam închise.

-Dar dacă deschideau la cinci, mă pomenesc eu că zic, n-avea cum să deschidă la ora trei. Acuma este trecut de ora patru. Eu cred că de aceea nici nu sînt oameni care să aștepte.
-Păi asta ziceam și eu. Abea aici am privit din nou ceasul și văzînd cît era, mi-am dat seama cît de tolomac eram. Eu nu știu cum de-am văzut ora cinci și un sfert cînd de fapt ceasul era trei și douăzeci și cinci. Dar așa a trebuit să-l văd. Altfel poate nu ajungeam pînă la locutorio ăsta ca să ne întîlnim. Se vede treaba că mîna lui Dumnezeu m-a împins aici, că eu singur nu veneam de știam corect cît era ceasul. Sau poate aș fi așteptat la locutorio de lîngă mine. Și dacă priveam ceasul acolo, mă întorceam acasă. Iar ca să vorbesc cu nepotul, dacă stau bine și mă gîndesc, nici măcar nu-i atît de important pe cît am crezut. O să-l sun eu altă dată. Acuma să rezolv cu tine. Văd eu cum.

Cînd am trecut pe lîngă locutorio știam că nu mai aveam mult de mers pe jos.
Mai întîi am lăsat bagajele în casă. Apoi am mers la niște vecini ca să cerem un cadru de pat pentru o persoană, și o saltea. Le-am căpătat repede. Am instalat patul într-o cameră care era închiriată doar pentru o singură persoană. Nu aveam cui cere consimțămîntul deoarece toți erau duși prin oraș pentrui a se întîlni mai mulți ca să meargă cu toții la o discotecă.
În timp ce eu făceam duș, omul voinic pregătea de mîncare. El jucase box, acolo unde bătaia era organizată. De aceea era așa voinic și violent. Dar cu mine nu era violent.
După ce am mîncat, m-am culcat liniștit, supravegheat de boxior din camera lui. În mod special nu mai plecase de acasă, pentru cazul în care ar fi apărut chiriașul din camera în care eram și eu cazat. Știa că urma să facă urît, și trebuia să-l tempereze.
Dormeam dus. La un moment dat numai ce aud gălăgie în miez de noapte că am fost găsit acolo. Se întorseseră cu toții afumați de la discotecă, și nu se puteau abține să nu comenteze faptul că plătise camera de unul singur și că acum mai găsea o persoană. Discutau că propietarul nu era serios, etc, etc.

De-odată iese propietarul pornit spre ei, și cum avea o voce baritonală, a strigat odată către ei de s-au cutremurat pereții.
-Mă, pe toți vă dau afară de aici, iar pe el îl țin c-așa vrea mușchii mei. Acum vă dau banii înapoi și să dispăreți de aici!
Au amuțit cu toții. Erau ca niște mielușei. S-au culcat în cea mai mare liniște.
Pe la ora cinci dimineață, mă trezește propietarul ușor ca să nu-i deranjeze pe ceilalți. Îmi găsise de lucru pentru cinci zile undeva în construcții ca salahor. Căpătam cîte 40 euro pe zi. În cinci zile făceam 200 euro. Cu ei putem plăti chiria pe o lună și aveam și de mîncare cît de cît. Nu puteam să refuz așa ceva.

Munca era de ocnaș, și-mi prindea bine antrenamentul pe care-l aveam de la lucrul sobelor.
Căldura era înăbușitoare de aproape 40 grade la umbră. Și lucram în soarele care ardea ca un cuptor. Cum eu eram alb precum cașul, de imaginat cum mă înroșisem după 10 ore de lucru expus la soare. Nici măcar la pauza de prînz n-am găsit un loc la umbră. Tot ce era pe la umbră era ocupat. Eram obligat să rămîn la îndemîna soarelui dogoritor.
Fiind roș ca racul, toți pronosticau că nu voi putea dormi noaptea de usturime, și că vre-o săptămînă nici la servici nu voi putea veni. Ba chiar știau precis din propiile lor experiențe că voi avea nevoie de îngrijiri medicale pentru arsuri ale pielii. Deși știau toate astea nici nu mă protejau, măcar în pauză să mă fi lăsat careva la umbră.
A doua zi eram din nou la muncă spre surprinderea tuturor. Și nu aveam arsuri. Nici pielea nu mă ustura. Atît doar că eram roșu ca racul. Și nici măcar nu căutam umbra.
Toți ziceau că aș avea piele de drac.
În cele cinci zile am cărat atîția bolțari pe teren accidentat că mi-o ajuns pentru tot restul vieții.
Sus In jos
Layla

avatar

Numarul mesajelor : 168
Varsta : 55
Data de inscriere : 24/02/2009

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:48

Expunere clara,stil autentic si original,intamplari de viata deosebite...am inceput sa te citesc,empatic ,sa interactionez cu trairile tale....inteleg ca scriindu-le,etalandu-le aici e o forma de eliberare...te intreb draga Accent : ai incercat sa publici?..daca nu,incearca...ai avea toate sansele !

Atat,pe moment,mai vin!
O zi mai buna flower


ps.daca poti corecta titlul ..vezi ca ai papat un "t" din strain:)
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 13:56

N-am încercat să public, pentru că nu mă pricep. Doar dacă mă-nvață cineva.

Titlul, nu cred că-l pot repara eu. Doar lui Emil îi stă în putere, dacă vrea.
Îmi pare rău că nu am observat la timp ca să-l pot repara eu.

Mă bucur că ești alături de mine. Simt că am avut pentru cine să scriu.
Sus In jos
Layla

avatar

Numarul mesajelor : 168
Varsta : 55
Data de inscriere : 24/02/2009

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 14:12

ACCENT a scris:
N-am încercat să public, pentru că nu mă pricep. Doar dacă mă-nvață cineva.

Titlul, nu cred că-l pot repara eu. Doar lui Emil îi stă în putere, dacă vrea.
Îmi pare rău că nu am observat la timp ca să-l pot repara eu.

Mă bucur că ești alături de mine. Simt că am avut pentru cine să scriu.

Daca vrei sa publici in tara,te pot incuraja..ce-ti pot spune pentru inceput e ca editurile cauta lucrari si expuneri despre viata pur si simplu,si mai imbucurator e faptul ca "cartea" inca se citeste,chiar daca internetul ne pune la dispozitie mai mult decat am crede,dar totusi,virtual si rece...cel mai greu e cu banii,stii tu..daca-i ai,stai in fata...daca nu,cauti sponzori...

Sunt sigura ca Emil te citeste si-ti va schimba titlul...

Sunt "nouta" pe acest forum si indradevar citesc cu placere,si pentru ca am mult de recuperat,am inceput cu tine si cu Emil...
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 14:39

Chiar am nevoie de încurajare, dar cum luăm legătura?
N-am nici bani, și nu cunosc nici un sponsor care să fie dispus spre a mă ajuta.
Sînt optimist, și cred că dacă Dumnezeu vrea, voi publica cu sau fără sponsor.
Sus In jos
Emil Condor

avatar

Numarul mesajelor : 22381
Varsta : 58
Localizare : mereu cu voi
Data de inscriere : 23/08/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 22:13

S-a rezolvat cu titlul.
Totodată s-a rezolvat si cu CD -ul promis: am reusit să pun împreună un CD cu Oficiul lui Microsoft, în care ai incluse mai multe softuri, 11, 14... nici nu mai stiu câte. Oricum, ai ce te interesează. Acum doar trebuie să găsesc ceva timp pentru a merge la Postă să-l expediez.

_____________________
_____________________
Esti ceea ce lasi în urma ta.(EC)
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mar 17 Mar 2009, 23:35

Mulțumesc Emile atît pentru titlu cît și pentru CD.
Să știi că am trecut și pe la MP-3. S-a rezolvat.
Sus In jos
Layla

avatar

Numarul mesajelor : 168
Varsta : 55
Data de inscriere : 24/02/2009

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Mier 18 Mar 2009, 09:03

ACCENT a scris:
Chiar am nevoie de încurajare, dar cum luăm legătura?
N-am nici bani, și nu cunosc nici un sponsor care să fie dispus spre a mă ajuta.
Sînt optimist, și cred că dacă Dumnezeu vrea, voi publica cu sau fără sponsor.

Daca chiar intentionezi sa publici,ar fi bine ca in primul rand si asta pentru tine,sa publici in virtual,sa cauti un forum literar(de ex.bocancul literar),pentru ca ,in acest mod poti afla parerile altor scriitori si asta inseamna atat incurajare cat si critica ,care te pot determina pe tine insuti sa iei o hotarare.In plus,uite daca navighezi pe net,poti gasi propuneri de editare (de ex.http://www.infarom.ro/ )...deci,SUCCES !
Sus In jos
abbilbal

avatar

Numarul mesajelor : 17567
Varsta : 73
Localizare : Cetatea Bălgrad, Transilvania
Data de inscriere : 28/09/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Joi 19 Mar 2009, 10:44

Stzrăin și călător ești mereu printre ai tăi.

Te salut Accentule.

Atașază și tu un toreador spaniol la avatar că-i tare golaș și nu-i șade bine.

_____________________
Noa, seeerbus drajilor!
.......BLOG PERSONAL
Sus In jos
Roxy

avatar

Numarul mesajelor : 752
Localizare : cetățenia în Ceruri
Data de inscriere : 17/09/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Joi 19 Mar 2009, 18:37

Accent este contra chinuirii taurilor de catre toreadori. El nu foloseste decat avatare cu continut crestin.
Sus In jos
ACCENT



Numarul mesajelor : 785
Data de inscriere : 03/12/2008

MesajSubiect: Re: Străin și călător   Vin 20 Mar 2009, 02:57

André Rieu - don't cry for me Argentina - New York City
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Străin și călător   

Sus In jos
 
Străin și călător
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
LUMINA LUMII :: POPASURI personalizate si întretinute de autori :: PAVILIONUL POPASULUI :: ACCENT-
Mergi direct la: